ÎN 2005, două tinere prozatoare erau nominalizate la premiul de debut pe anul precedent al României literare: Ioana Baetica, pentru “Fişă de înregistrare” şi Ioana Bradea, pentru romanul “Băgău”. Cea de-a doua, care-şi începea cartea cu propoziţia de largă circulaţie pe internet “Sunt o doamnă, ce pula mea!”, a câştigat laurii, în vreme ce prima a trebuit să se mulţumească cu nominalizarea. Ambele cultivau stilul “noii pornografii” franceze, ilustrată, între alţii, de Marie Nimier (care-şi formulează astfel aspiraţiile secrete: “Am visat un om fără chip care îmi mângâia alene gâtul. Era în picioare în mijlocul unui spaţiu gol, iar eu eram aşezată pe un scăunel lânga el. Din corpul lui ieşea un sex imens, sprijinit la orizontală de nişte furci înfipte in pământ.”) ori de Lolita Pill (ucenică a lui Frédéric Beigbeder), care-şi începe şi ea o carte (“Hell”, 2002) în felul următor: “Sunt o japiţă. Una de-aia pe care n-o poţi înghiţi; de cel mai rău soi, o japiţă din arondismentul al XVI-lea, îmbrăcată mai bine decât amanta patronului tău”. În acelaşi stil, Ioana Baetica (despre care va fi vorba aici), nu se lasă mai prejos: “Azi i-am gustat din urină. Am ieşit amândoi să ne uşurăm în spatele casei, lăsându-i pe ceilalţi aproape beţi înăuntru, să se scălâmbăie haotic pe muzică rock, cu ochii scoşi din orbite şi cu ţigările agăţate de buze. Eu i-am spus că mi-a îngheţat fundul, iar el şi-a pus palmele late pe fesele mele goale, ca să le încălzească. Apoi am făcut pipi”. Ar fi de făcut aici, dincolo de zecile de observaţii care-ţi pot veni în minte, cel puţin una: dacă tot te apuci să utilizezi un astfel de limbaj, trebuie să-l radicalizezi până la capăt, adică să spui/ scrii nu fund, urină, fese ori pipi, ci să utilizezi sinonimele lor mai tari şi mai suculente. Ceea ce autoarea face (totuşi!) pe parcursul romanului, numind cu gura plină toate organele, conjugând aşijderea verbele adiacente şi chiar dând impresia că aceasta ar fi principala miză a scrierii sale. Care-şi are, după cum e şi normal într-o lume (literară) democratică, susţinătorii şi admiratorii ei.

DUPĂ succcesul (sau semieşecul, dacă ţinem cont că, totuşi, n-a obţinut premiul acela al revistei bucureştene) din 2005, Ioana Baetica, devenită, prin căsătorie, şi Morpurgo, a emigrat in Anglia şi s-a stabilit în districtul Dorset, situat în sud-vestul insulei, la Canalul Mânecii. Organizează acolo conferinţe pe teme variate, invitând (cum facem şi noi pe la casele de cultură) diverse personalităţi, dă lecţii de pian unor copii şi scrie. Aşadar, valorificându-şi noua condiţie, dar şi vechea înclinaţie pentru literatura ce se vrea şocantă în limbaj, concepţii şi viziune (sic!), ne vine cu „Imigranţii”, un soi de roman alcătuit prin alăturarea a cinci poveşti. Editura Polirom, unde a apărut, vrea să creadă despre această carte următoarele: „De pe fundalul policolor al Londrei se desprind cinci siluete, cu trecutul şi destinul lor: Răzvan, Maria, Traian, Sabina, Gruia. Poveştile lor decurg paralel, cu excepţia câtorva momente aleatorii şi fulgerătoare în care se întretaie, fără consecinţe. Un doctorand gay, de stânga, o pictoriţă de mâna a doua, un stock broker, o femeie care are grijă de un bătrân pe moarte şi un sans papier uşor autist au în comun un singur lucru: cetăţenia română. Ioana Baetica Morpurgo prinde în aceste cinci destine exemplare alchimia uneia dintre cele mai teribile experienţe umane – cea a dezrădăcinării”. Avem aici, fără îndoială, un comentariu „de piaţă”, menit a face cartea să depăşească interesul strict al unui public de nişă (alcătuit din cei câţiva congeneri ai autoarei) şi să stârenască un interes mai larg. Editura procedează (nu pentru prima dată) asemenea comercianţilor care scriu pe tricourile de plastic că ar fi din bumbac. În orice caz, autoarea pune şi ea umărul la această nobilă cauză prin titlu, prin mottouri pretenţioase în limba engleză, ca şi prin câteva fraze îndesate cu de-a sila ici şi colo, prin artificii de compoziţie sau printr-un post-scriptum auctorial. Altminteri, ar fi greu de spus că în scrierea sa fundalul londonez este plin de culoare sau că personajele ar trăi o autentică dramă a dezrădăcinării. Câtă va fi existând, această dramă este doar enunţată, nu şi trăită, romanul fiind alcătuit din teze şi scheme epice de modă nouă.

CEA MAI artificială dintre povestiri îmi pare prima, a doctorandului de 25 de ani pe nume Răzvan, spusă de el însuşi, ca într-o confesiune adresată nu e prea clar cui (probabil convenţionalului autor, care e şi el, ca şi personajele sale, un soi de „fluture pe lampă”). Lui Răzvan autoarea îi distribuie partitura nonliterară a preocupărilor sale. Se ştie că ea a făcut în ţară un masterat de antropologie culturală, apoi a început un doctorat pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Exeter University. Răzvan, care e un alter ego intelectual, trăieşte (şi suferă, în lipsa iubitului său, indianul Ravi) în Dorset, documentându-se pentru o lucrare de doctorat care are ca temă politica fricii cultivată de americani în lupta cu terorismul şi se atinge şi de chestiunea existenţei unei închisori secrete a CIA în România. În text, această problematică e dezbătută naiv şi nepotrivit, la nivel jurnalistic şi tezist, ca problematica europenizării în „Tainele inimei” de Kogălniceanu (dar fără umorul sau suculenţa de-acolo) sau ca ideea luptei contra imperialismului în romanele noastre de proastă calitate din anii '50. Doar tema e alta. Iată, bunăoară, ce-i poate spune doctorandul nostru unui alt doctorand, englez, Julien, care tratează „o labă de subiect”, adică „numărul de aur de la grecii antici până la postmodernişti”, şi care este, mai ales, adversarul său la graţiile indianului Ravi: „În momentul de faţă sunt peste 80.000 de prizonieri ţinuţi în închisorile secrete ale CIA şi ale guvernelor cu care colaborează în toată lumea, ştiai? Guantánamo nu e decât vârful icebergului. Şi cei mai mulţi dintre oamenii ăştia nici măcar n-au fost capturaţi pe câmpul de luptă, ceea ce înseamnă că sunt civili şi trebuie judecaţi de o curte de justiţie civilă. Asta nu se-ntâmplă. Fiecare prizonier închis pe nedrept şi maltratat în închisorile CIA trezeşte tendinţe fundamentaliste vindicative la cel puţin alţi zece islamişti. Fă calculul dacă democraţiile oocidentale sunt acum în pericol mai mare sau mai mic decât erau în 2001”. Autoarea însăşi se exprimă la fel în interviurile sale, unde susţine ca a vrut să dea, cel puţin prin prima poveste, o carte „cu mesaj”: „În chiar primul capitol, în care personajul Răzvan vorbeşte despre închisorile CIA în România, doream să se redeschidă o discuţie care mi se pare foarte necesară. Am urmărit ce s-a scris în presa românească în momentul în care Raportul respectiv, al lui Dick Marty, a apărut la Comisia Europeană, despre posibilitatea închisorilor secrete în România şi în Polonia. Am fost foarte dezamăgită de susţinerea, fără excepţie, a poziţiei oficialităţilor române: nu au existat închisori. În România n-a fost nici o dezbatere pe această temă. Dacă am avut un scop, să-i zicem ideologic, a fost să informez pe tema asta şi să redeschid o discuţie.” Pe această latură primul text este cu desăvârşire ratat. Nu e mai izbutit nici pe latura ce se vrea, probabil, şocantă a homosexualităţii, care rămâne de asemenea expozitivă şi siropoasă, mizând, în fond, doar pe limbajul mai dezgolit. Iată ultimele gânduri şi sentimente din confesiunea personajului, părăsit de indianul care a decis să se repatrieze: „Vreau să-l trag după mine afară de-aici, dintre sticlele astea goale, departe de tristeţea asta compactă. Vreau să-l duc într-un parc sau într-o gară şi să-l fut. Pe urmă vreau să ţopăim împreună de mână pe străzi, fără ţintă, în mijlocul nopţii, şi să ne hlizim. Vreau să ne desfacem cămăşile unul altuia şi să ne lipim urechea de pieptul celuilalt”. O asemenea psihologie şi o asemenea tratare decredibilizează încă o dată pretinsul „roman cu mesaj” introdus prin Răzvan. În plus, dacă am compara atari frăzuţe cu o pagină din Eugen Barbu pe aceeaşi temă (din Princepele, de pildă) ele ne-ar apărea şi mai evident drept ceea ce sunt: nişte chiţcăieli pretins îndrăzneţe.
Găsim, cu toate acestea, în cele o sută de pagini ale primei secvenţe, şi o apariţie (e drept, episodică) mai bine creionată – poetul „radicalist” Martin Boswell-Harper, descoperit la un moment dat de Răzvan, pe care autoarea-l mişcă fără o motivaţie epică serioasă în ambianţa unei faune umane alcătuită din homosexuali, emigranţi, clienţi ai micilor cafenele şi PAB-uri, artişti rataţi prezenţi la manifestări de felul celor organizate de ea însăşi în Dorset. Autodeclarându-se „poet redutabil şi unul dintre cei mai talentaţi ai generaţiei noastre”, Martin, nepublicat şi nerecunoscut ca atare, îşi va lua viaţa dintr-o oboseală exasperantă provocată de lumea postmodernă cu toate problemele ei. Scrisoarea sa de sinucigaş, denotând o anume expresivitate a ideilor şi o anume intensitate a trăirii e, totuşi, excesivă (inclusiv prin lungime).

CAM LA FEL stau lucrurile şi cu cea de-a doua secvenţă, „Maria”, unde personajul este înzestrat cu ideile estetico-literare ale autoarei. Pictoriţă de mâna a doua, uşurel snoabă dar şi întrucâtva conştientă de veleiitarismul ei, Maria, căsătorită cu Dorian, dealer de artă, „piesă indispensabilă la Art Council of England”, îşi rememorează oarecum cărtărescian (ca-n REM, dar fără miza de-acolo) copilăria românească şi jocurile ei sau se mişcă în medii artistice pestriţe. Aflăm prin ea că autoarei nu-i place Houellebecq „fiindcă se autopastişează de la un roman la altul” , nici Saul Bellow, pentru că Ravelstein e „cusut cu aţă albă”, nici Mircea Eliade, pentru că are un trecut legionar şi pentru că lectura Jurnalului său i-a dezvăluit „un individ rece, obsedat de sine, a cărui relaţie cu sfera umană se reduce la un set de maniere demodate şi la ţinut prelegeri ezoterice”, dar şi pentru că şi l-a imaginat întotdeauna „cu picioare mici şi grăsuţe care put în pantofii lustruiţi perfect”. Maria ţine în 2009-2010 un jurnal , dar textul care-o priveşte mai cuprinde intruziuni ale autoarei, care face varii completări şi observaţii şi are ideea total neinspirată de a reproduce, în maniera lui Marin Mincu din Intermezzo, pagini dintr-un alt jurnal, ţinut la zece ani, în 1996, în care personajul face greşeli de ortografie, dar se exprimă cu neologisme şi dezvăluie o gândire nespecifică vârstei. Iată o mostră de limbaj fals: „Nu cred că Laura e curvă, cum să cred aşa ceva? Curva nu eşti de la un pupat nevinovat în scara blocului la care nici n-ai reciprocitat cum ar veni, nici de la jucat fântâniţa dacă tot vorbim. Curvă eşti când faci copil fără să fi măritată ca Diana de la scara B.
Asta e o chestie care trebuie ca s-o clarific în vara asta. Să aflu o dată şi pentru totdeauna cum naiba se fac copiii, că nimeni nu vrea să-mi spună adevărul. E clar că nu cu berze şi nu dintr-un pupat. Temă de vacanţă deci”. Asemenea pasaje lipsite de relevanţă, care n-au alt rost decât de a spori numărul de pagini, pun la îndoială nu doar talentul, dar şi eventuala inteligenţă a autoarei.
Părăsind-o pe artificiala Maria, cu micile şi nesemnificativele ei trăiri şi drame, ajungem la brokerul (de succces) Traian. El are 36 de ani şi e „un bărbat tânăr şi singur, pierdut într-o metropolă occidentală. Cu o copilărie catolică relativ obedientă. (Cu) inima ciobită de un mariaj abrupt şi crud ca un briceag lăsat în zăpadă. [...] un om în procesul pierderii. Pierderea sa progresivă e de o violenţă confortabilă – ceea ce nu ştie şi mai ales, dacă ar începe să bănuiască, n-ar crede”. Episodul său e punctat de o povestioară naivă, amintind de pionierii romanului: merge la bordel şi întâlneşte acolo o fostă prietenă din copilărie, pe Alina, alături de care a fcrescut pe Strada Argintarilor! Ce mică e lumea, am putea zice...Mai aflăm că lui Traian (spre deosebire de Maria) îi place Houellebecq, primele trei personaje, de tot precare ca psihologie, având veleităţi literar-artistice şi fiind, în unele momente, ca şi autoarea, un pic scriiitori.

POVEŞTILE ceva mai bine realizate sunt ultimele două. „Sabina” este o mică nuvelă siropoasă, dar plăcută. O fostă asistentă sau infirmieră de la un punct medical sătesc din nordul Moldovei, divorţată, mamă a unui băiat lăsat la părinţi, îngrijeşte un bătrân (Fergusson) bolnav de cancer în fază terminală, al cărui fiu (Oliver) se întoarce, la debutul povestirii, dintr-o detenţie pricinuită de relaţia sexuală cu o minoră. Destoinică şi plină de solicitudine faţă de bătrân, dar şi femeie singură, Sabina se va îndrăgosti de incertul violator şi se va căsători cu el, având surpriza de a constata, după moartea pacientului, că acesta i-a lăsat moştenire ei şi nu fiului său întreaga avere. Într-un fel, între secvenţele în intenţie serioase ale cărţii, „Sabina” aduce un moment de deconectare. Dar găsim şi aici năzdrăvănii auctoriale. Căci iată ce-i trece prin cap unei foste infirmiere, mai curând o ţărăncuţă care, pe vremea când trăia în Moldova, îşi ajuta tatăl la muncile câmpului: „Uneori bărbatul acesta străin i se părea un monstru, o aberaţie umană, un fel de Frankenstein al regulilor de bun-simţ şi-un Caliban al normelor sexuale.” (!!!). De altfel, există în întreg textul o problemă a limbajului. Acţiunea se petrece în Anglia, dar englezii se exprimă, ca românii, cu „în puii mei”, în vreme ce românca Sabina i se adresează lui Oliver nu într-o limbă engleză de lemn cu greşeli (cum ar fi de presupus că vorbeşte şi al cărei echivalent românesc trebuia căutat de autoare), ci într-un idiom marcat de oralitatea valahă, a cărei variantă engleză ea n-ar fi avut nicicum putinţa de-a o folosi: „D-apăi dacă domnu' Fergussson s-ar fi îmbolnăvit la noi în sat, apăi pân-acuma ar fi contractat vreo boală din alea de spital, de care nu mai scapă nici necuratu'. Şi şi-ar fi vândut şi casa ca să-şi cumpere doftorii şi să dea şpagă la medici.” Observăm că în cartea ei „cu mesaj” autoarea critică şi starea de lucruri din spitalele unei ţări „de căcat”, cum este socotită cea pe care personajele au părăsit-o!
„Gruia”, ultima secvenţă, pare şi cea mai realizată, având abia ea ca personaj un dezrădăcinat, adică un om care trăieşte cu sufletul în locurile din care a plecat, rămânând un etern neadaptat în lumea în care împrejurările vieţii l-au adus. Dar nu este un român, ci un ţigan din zona Braşovului, a cărui legătură cu ai săi este simbolizată de moneda de aur primită de la bunica lui (care-o moştenise şi ea de la înaintaşele sale). Îngropată la rădăcina unui copac din Parcul St. James, moneda va fi dăruită, până la urmă, pentru o noapte de dragoste (şi moarte)unei prostituate de care tânărul ţigan, care-şi câştigă hrana cântând la vioară într-un local şi ajutând, totodată, la bucătărie, se îndrăgosteşte. Mai mult poem decât povestire, istoria lui Gruia salvează, alături de cea a Sabinei, ce mai poate fi salvat din cartea Ioanei Baetica Morpurgo. Fără a o scoate, totuşi, din mediocritate.
______________________________________________
*Ioana Baetica Morpurgo, "Imigranţii", Editura Polirom, Iaşi, 2011, Colecţia Ego Proză, 384 pag.

(Text apărut în revista "Litere", nr. 139-141/ 2011)