Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi place să scriu. Și pentru că îmi place să scriu, paradoxal, m-am întrebat foarte rar de ce scriu, când mai degrabă m-aș putea călugări ca Abelard, biciui ca Pascal sau fugi în lume cu bărbatul visurilor mele, care ar putea fi – de ce nu?- Gigi Becali, în căutarea oii fantastice.
Orice s-ar spune, semioza creatoare îți lasă puține alternative. A fi scris este - o recunosc franc- o plăcere care, cel puțin din punctul de vedere al duratei bergsoniene, rivalizează cu plăcerea pură a sexelor potrivite; numesc „pur” ceea ce rămâne identic cu sine în mijlocul discursului sentimental dintre două trupuri (și nu corpuri) care se recunosc androginic în Spiritul poetic universal. Termenul „sex” nu considerăm că trebuie numit, cât mai degrabă intuit prin cele două forme ale intuiției, descrise în estetica transcendentală kantiană.
În limitele unei astfel de abordări, propoziția “Dorin Cozan scrie poezie de aproximativ 8 ani” este falsă și, totodată, adevărată; falsă, pentru că nu Dorin Cozan scrie, ci mai degrabă este scris, iar limbajul poetic este o închisoare, un turn de fildeș, în accepțiunea clasică, și adevărată pentru că, în spirit cartezian, nu putem eluda o evidență clară și distinctă și anume aceea că ființa transcendentă ( pentru a nu risca, deocamdată, termenul “inefabil”) numită Dorin Cozan are publicat un caiet de poezii, unde asemeni bărbatului cosmic Pangu, în ajunul morții sale, s-a metamorfozat total: “respirația I s-a prefăcut în vânt și nori, glasul I s-a făcut tunet asurzitor, ochiul stâng s-a făcut soare, ochiul drept s-a făcut lună, șira spinării, mâinile și picioarele au devenit cele patru laturi ale lumii și cei cinci munți vestiți, sângele lui s-a prefăcut în fluvii…” etc, etc... [nota 1]
Prin urmare, ceea ce interesează aici este contextul creației cozaniene, tehnica sa narativă, mecanism ignorat în bună măsură până în prezent, procesul de constituire a discursului poetic fiind un rezultat al acestor factori exteriori cât se poate de profani și la îndemână. Așadar, cum scrie Dorin Cozan, astfel încât sufletul său ascuns, “prezent deopotrivă în stea, piatră sau ființă” [nota 2] se materializează prin cuvintele limbii române violată atât de frumos de Academia Română, cu organon-ul său updatat – DOOM2!?!
Statornic, de aproximativ 8 ani, El scrie în tăcerea nopții. Firește, înainte de a comite o asemenea experiență ontologică remarcabilă, El citește și este citit: cărți, evident, locuri (comune sau nu), femei, copii, frunze, ceruri, corole, căprioare, testamente, fire de tort și fire de plumb, lilieci, marmote, etc., etc...
Când își întinde mâinile, în jurul Său, se face liniște. Nicio ființare nu mișcă, nicio ispită filosofică nu-i mângâie orgoliul creator. Atunci, Animalul – cunoscut în epoca noastră sub eticheta de laptop, notebook sau PC- se contopește cu Stăpânul Absolut al Alfabetului Poetic (SAAP), asemeni procesului de transsubstanțiere din mitologia sacramentală creștină sau procesului de purcedere a Spiritului Sfânt, în cazul de față, a Spiritului Poetic.
Crearea ființei poetice, a poemului în sine și pentru sine, durează câteva ore pământești; uneori, toată noaptea; dacă am trăi la poli, „sunt absolut convins” – cu intonația specific cioraniană- că El ar scrie poeme-fluviu sau poeme-iceberg. Miracolul cozanian, asemeni miracolului grec, se desfășoară calm și imperturbabil, odată prima propoziție formulată, aruncată în lumea ecranului fosforescent. Acum, fiecare cuvânt, fiecare literă, fiecare spațiu dintre cuvinte este fundamental (și radical, în sensul unei radicalități metafizice ce interoghează Lumea); iar peste toate, ascultând șoaptele bărbatului adevărat Friedrich Nietzsche, ritmul, muzicalitatea aproape gotică care întrețese haina poetică și o pliază pe sufletul Său veșnic.
Făcând un pas în plus pe calea creației poetice autentice, Dorin Cozan va fi acela care va recita, cu mintea, cu vocea, cu inima și milioanele de molecule indestructibile care-l compun, Textul, într-o dublă cheie: de sus în jos, apoi de jos în sus, drumul finisării și al perfecțiunii fiind același.
Într-un sfârșit, epuizat fizic și metafizic, Dorin Cozan se va culca pe o parte, surâzând ca Budha, sau, de ce nu?, ca o lehuză care a născut lumea încă o dată.

Note:
nota 1: Tratat de creatologie, coord. T.D. Stănciulescu, ed. Performantica, Iași, 1998, p. 48
nota 2: idem, p. 66.