De ce l-or fi poreclit Lenin, nu se poate spune cu precizie. Un vlăstar dintre fiii satului care a ajuns pe căi mai ocolite la oraş. Fiecare om cu istoria lui. Ori fiindcă era o asemănare între barba lui poate prea îngrijită şi cea a sus-numitului personaj istoric, ori fiindcă amintirea omului politic bântuia prea puternic în vremea de odinioară în cătunul mic şi paşnic. Eu nu l-am cunoscut decât din poveşti, răsturnate pe masă grămadă când ne adunam cu toţii, obosiţi după o zi de muncă. Şi timpul a cernut uitarea peste ele.
Stăteam cu ochii mijind de somn pe laviţa strâmtă de lemn, bunicul meu vorbea despre oameni care au fost, de fuseseră ori ba gospodari, de aveau sau nu rânduială bună, de erau de neam bun ori rău, chiaburi ori oameni sărmani, de erau oameni slabi ori oameni în toată puterea cuvântului. Atunci adunam lângă suflet nume care mă amuzau, învăţam pe de rost despre Milian Nebunu’, singurul care înhăma boii la car, despre Ciontolag, care se spânzurase în şură, despre Dudur şi Duduroaie, rude mai îndepărtate, care ne lăsaseră moştenire icoane vechi pe sticlă, acum pierdute, despre moşul Nicodim care a trăit peste o sută de ani şi apăruse în ziar în ultimul an de viaţă, şi despre încă mulţi alţii. Mă bucuram să merg cu căruţa veche cu roţi de lemn după fân sau după otavă, fascinată de locurile din câmp şi de numele lor: la Fofelde, în Părăuţe, sub Higi, în Deal la Cruce, în Mlăci, pe Cetăţuie, în Vârtoape, în Valea Secăturii ori după Coastă. Tot cu suflet de colecţionar adunam în caiete de şcolăriţă poveşti despre obiceiuri vechi, despre jocul ficiorilor şi fetelor, despre sărbătorile Crăciunului de odinioară şi jocul Irozilor, despre cum fetele măsurau care dintre parii aleşi cu ochii închişi era mai lung, acela fiind băiatul care le era sortit şi multe alte poveşti de clacă sau de şezătoare. Eram atentă să înţeleg şi să memorez cuvintele locului şi am învăţat să pronunţ vorbele ca acolo, de pildă în loc de „V” la începutul cuvântului trebuia să folosesc un sunet gutural, între „V” şi „H”. Lucrul acesta mă amuza, pe vremea aceea visam să devin filolog. Oamenii locului îşi păstrau limba şi sunetele ei, în ciuda trecerii timpului; orice schimbare, chiar şi în hrana zilnică, era privită cu neîncredere. Mulţi bătrâni şi-au purtat costumele populare şi în anii şaizeci-nouăzeci.
Micuţă şi timidă, cu ochii înmuiaţi de mirări copilăreşti, mergeam cu buna la biserică strângând busuioc şi gherghine în palmă şi eram învăţată să spun tuturor ziua bună, că aşa era obiceiul. Dar mie mi-era atât de greu, aproape că mă ascundeam după fustele străbunicii. Trebuia să rostesc tare şi răspicat, nu aşa cum se spune la oraş, şi sângele îmi venea în obraji de ruşine. Când am mai crescut mă duceam singură la şipotul din capătul satului să iau apă în ulcior de trei litri, dulce şi bună pentru băut. La adăpostul întunericului era mai simplu să spun sara bună. Şi îmi plăceau aşa de mult aceste vorbe care parcă veneau dintr-o poveste. Nu „bună seara”, ci „sara bună”. „A cui eşti?” mă întrebau oamenii care şedeau să povestească în faţa porţilor şi după un timp am învăţat să spun „A lu’ Sarafin”. Roşeam, dar eram mândră de numele vechi al bunicilor. Bătrânii din sat stăteau de vorbă cu mine: de unde vin, unde mă duc, cum e pe la Bucureşti. Într-o zi am tremurat de emoţie, oprită fiind să stau de vorbă de dascălul Panga, învăţătorul de odinioară din sat, care le învăţase carte şi pe bunica şi pe mama. Dar vorba pe care nu o voi uita niciodată, şi poate că nici acum nu o înţeleg întru totul, a fost a unei femei care mi-a spus odată: „El e bărbat, cruce întreagă!” Iată, mă gândeam eu, mândria şi respectul femeilor faţă de bărbat. Aşa erau oamenii atunci: slabi sau tari, cruce întreagă sau nu.
Anii au trecut, am mers la şcoală şi farmecul poveştilor a început să pălească. Am învăţat despre Lenin, apoi despre dispariţia lui, iar faptul că avusesem o rudă poreclită aşa nu mai era la fel de amuzant. Am urmat cursuri de genetică în facultate şi am învăţat despre braţele încrucişate ale cromozomilor. Mi-am amintit atunci de femeia bătrână care îmi vorbea în mijlocul satului. Cărţile ştiinţifice spuneau că bărbaţilor le lipseşte un braţ pe cromozomul Y, comparativ cu cromozomul X. Dar eu mă gândeam că şipotul încă mai susură la poalele cimitirului plin de cruci întregi, unele cu rădăcini de peste o sută de ani. Mă gândeam că fagii din pădurea Higilor încă mai au coroană înaltă şi ard ca nişte lumânări de nuntă gigantice. Şi că la poarta noastră, a Sarafinilor, încă mai există o troiţă de demult cu Cristos răstignit pe ea, iar la picioare îi cresc lăcrămioare albe ce înfloresc chiar de Paşti.
Azi nu mai are nici o importanţă pentru mine diferenţa dintre cromozomul X şi Y. Fiii satului au plecat să îşi găsească un noroc mai bun la oraş, iar bătrânii s-au ascuns unul după altul în casele lor cu cruci amprentate în tencuiala de sub acoperişuri. În locul unde odinioară era răstoaca sălbatică a Oltului, cu ostroave unde se mai rătăceau caii lăsaţi să pască liberi, este acum un uriaş lac de acumulare. În biserica veche, care apare semnalată pe şoseaua principală, oamenii mai puţini continuă să îngâne cântările pe care le ştiu, printre strane şi picturi înnegrite, dar ţârcovnicii de demult nu mai sunt. În locul oamenilor adunaţi să povestească în faţa porţilor, mai poţi vedea uneori, la vreo înmormântare, câte o lelică bătrână sprijinită în beţe şi ascunzându-şi lacrimile în năframă.
Casa noastră clădită între trei fântâni încă păstrează urmele meselor în familie cu poveşti, a castelelor sau păpuşilor mele din coceni de porumb, a zilelor cu furtuni şi lumânări aprinse, a sobelor vechi de fier în care coceam crumpene sau îmi încălzeam picioarele, a serilor atât de grele de stele încât simţeam că mă smulge lumina de pe pietrele curţii, după care adormeam în linişte deplină întreaga noapte. Atâta linişte a rămas...