O mulțime de lucruri a trecut peste noi. Și poate o altă mulțime va trece la fel. Ca o puzderie de furnici peste coaja unui pepene spart la marginea drumului. Le-am simțit pe fiecare și puțin cîte puțin le-am uitat. Dar va fi foarte greu să uit zilele și nopțile acelea. Timișoara mea - pentru că atunci era a mea și eram al ei - cu ochii roșii de nesomn și zvîcnind a adrenalină. Noaptea aceea de 16 Decembrie cînd în curtea FAEM-ului s-a strigat prima dată „Jos Ceaușescu!” și la balconul lui Traian am tras aerul rece al nopții în piept ca și cum aș fi mușcat din univers. Atunci am zis: „Acum pot să mor. Am trăit să o aud și pe asta.” Într-un fel îmi este milă de cei care s-au născut după aceea. Ei nu vor putea niciodată să simtă gustul imposibil de redat al fricii, neputinței și urii pe care o aduni în douăzeci și opt de ani de închisoare. Și nici gustul orgasmic delirant neverosimil al libertății. Tot ei nu vor putea înțelege nicidată de ce noi sîntem sortiți să ne întoarcem mereu și mereu acolo, ca niște păsări migratoare către singurul loc care va rămîne cu adevărat al lor. Pentru că acel loc nu ne-a trădat niciodată. Acolo am fost și sîntem noi înșine.