Stau amândoi în metrou unul lângă celălalt. Nici măcar nu se ating. Și-a scos o carte din geantă. Ea. Își ține echilibrul cu greu. În spatele ei, ar putea să-i citească peste umăr, dar îl împiedică pielea ei albă, ceafa dezgolită, pata mică, roșiatică ce se întinde până la umeri. Mâna lui care nu se apropie de gâtul ei. Gâtul ei, ceafa albă, pătată. Goală ceafa ei, mâna lui, degetele lui.

Ea citește. Când se eliberează un loc, ea se apropie lent. Sunt atâtea persoane în picioare, un singur loc liber. Iar ea a făcut doar un pas, cu paltonul ei lung, și toți s-au oprit ce caută femeia asta ciudată aici. Dacă ea vrea să se așeze, toți s-au oprit și așteaptă.

Am văzut în geam, pentru o secundă, cum s-a eliberat un loc. Pot să citesc mai comod. Mă îndrept spre scaun și trenul pare că se oprește pentru o secundă. Nu știu nimic. Expatul acela înalt părea să îmi citească peste umăr. E cald aici. Ceafa mi-a luat foc. Ce caută el aici? Ce caut eu? Citesc. Cartea lunecă peste șine. De fapt nu, nu există poezie. Astăzi am luat metroul, iau metroul ca să citesc. Scurta mea oprire în drumul spre casă. Au înflorit castanii. Chiar în fața biroului. Literele cuvintele unele într-altele. Și liliacul, mamei mele îi place liliacul îmi spune Eva, iar eu mă întreb cum vine aia să-ți placă mama ta. Mie îmi vine în minte 8 miles când mă gândesc la mama. Cleaning out my closet. But not anymore. Și nici nu-mi pare rău. Liliacul. Eva cumpărând liliac pe fereastra de la mașină. Nu este pic de poezie în viața mea. Iar eu nu vorbesc niciodată despre mama. Cuvintele unele în altele, înghesuindu-se, în mine nu-i niciodată liniște decât atunci când urlu.

S-a așezat lângă ea. A trecut de stația lui, de fapt nu avea de mers decât una. Nu i-a văzut fața, are în nări doar mirosul părului ei scurt. Citește. Ar putea să învețe românește citind peste umărul ei, dacă nu ar fi ceafa ei pătată. Roșu cărămiziu peste alb. Alb. Mâna ei peste pagina cărții. Cuvintele într-o nebunie fără margini. Moartea scârțâind din șine. Cartea ei, ceafa ei albă. Cât de departe poți ajunge?

Pagină peste pagină. Clipa mea dinainte de a mirosi iar liliacul, castanii, fierul și plasticul și oamenii de la metrou. Literele. Și blackberry-ul vibrând în geantă. You’re a gadget girl, îi spune Dan. Eu nu. Și toți oamenii din jur, toate figurile pe care le-a reținut, și țiganca florăreasă, care a țintuit-o cu privirea asta nu are nevoie să își cumpere flori dar e bine că ne vede, ne știe aici, și puștanul de liceu cu părul prins în coadă, împiedicându-se în aripile paltonului ei larg. Și toți oamenii pe care îi vede, care o văd pe ea și trec prin ea, și toate astea în cartea pe care o citește. Și apoi dintr-o dată își dă seama că nu a coborât, că a ajuns la capăt de linie.

A uitat să coboare. Abia acum își dă seama. Cuvintele și imaginile care i se înghesuie în minte, aproape doborând-o. A uitat să coboare, iar acum degetele ei lungi se plimbă peste coperta cărții, încearcă să pară relaxată. Îi spune în gând, atingându-i ușor pielea cu vârful buzelor stai.

Și coperta lucioasă, albăstruie a cărții. A auzit bine, capăt de linie. Și trenul care se oprește dintr-o dată, lumina care se stinge încetișor. Se gândește ce frumos ar fi am greșit acum am uitat să cobor am citit și nu am mai știut unde se termină toate astea. Și totul a explodat, iar eu trebuia nu trebuia să fiu aici. Cu expatul acesta care îmi atinge ceafa cu buzele, care îmi privește degetele vorbind despre liliacul mamei. Mama Evei. Trenul care pornește din nou, și apoi scântei. Întunericul adunându-se. Stai. Furia repezindu-se înainte prin tunel.

Și-apoi trenul se oprește. Aripile paltonului ei lung. Stai.