Intr-un târziu și cosmosul, care nu e altceva decât un fel de ocean
va aduce la țărm algele de stele,
constelațiile se vor osifica formând recifuri
cometele vor constitui cea mai rară specie de delfini
delfinii cosmici
ne vom întoarce în timpuri de legendă, când oamenii citeau în fire de nisip,
descopereau cercul la țărmul Mediteranei

apoi a fost o tăcere grea, o tăcere înainte de ploaie...

Hristos a răsturnat oceanul suspendat peste noi, ne-a învățat misterul pietrei, al năvodului și al scării iar steaua de la Bethleem care nu a fost niciodată în plasele pescarilor istoriei, nu a mai apus... Hristos trebuia să amestece norii căci nu sunt altceva decât mici ostroave ori tamburine de sunet să nască pământurile... e fascinant să fii om și să recunoști în fiecare fărâmă ce te înconjoară cum El există.... cu toate astea, abia gângurim cuvinte de mulțumire, cuvinte cărora alții nu le cunosc misterul, doar acei cărora le-a deschis porțile școlilor albastre le-au numit după ce El le-a purtat mâna să scrie... rugăciune, și rugăciunii i-au spus psalm. Priviți din cosmos, de la fereastra Lui, oamenii sunt algele ultimelor valuri, delfini ale căror oase se vor aduna cândva pe fundul oceanului formând un nou lanț de corali ori o nouă constelație.
Primul sunet la nașterea lumii a fost o picătură,/Dumnezeu simțind sânii grei ai cerului și/a îngăduit lumii din pântecul Lui să se arate.
A pus atâta frumusețe în această creație și, unde nu a mai avut carne a pus duh și unde duhul a izvorât, a adus ajutoare care să răsădească viile de pretutindeni, a iubit bulgărele de pământ îmbrăcându-l în strai țesut de femeie în casă dând-i gând bun să adune toți macii din câmpie, să prelingă mir de frumusețe a înduhovnicie... ne-a îndestulat cu frumos pe noi, cei ce abia distingem culorile, ne-a învățat să nu ne mai temem de apă și nici de tunet, doar cum să zidim case... însă după plecarea din paradis, nici casele, nici culorile și nici arborii nu ne-au lipsit așa cum a fost dorul sunetului... avea Dumnezeu în casa Lui felurite îmbinări de ceruri și hume din care țâșneau sunete greu de egalat...
(uneori cred că nici păsările nu au cântat de la început /a existat o epocă de piatră a păsărilor/li s-a modelat glasul /pe măsură ce olarul /a mânuit tot mai bine roata/așa se face că la început au fost dinozaurii/apoi, lutul a devenit tot mai/moale în mâinile Domnului,/scuturând cutele hainelor a sunet din ce în ce mai frumos)/și noi am apărut din țipătul singurătății sale.

Și omul a simțit cum plânsul lui pune în mișcare piatra și metalul, frunzele și lemnul ...la trecerea dintre ceruri, adică la izgonirea din rai, omul a trecut printr-o altă poartă, a apei, mijlocind parcă rămânearea în urmă, vremelnicia, dar i-a dat anumite scări după să caute paradisul sonor pierdut și i-a mai dat și spaima în vremea din urmă, în vremea marilor orașe, o spaimă din adâncuri... despre eclipsa de sunet, mai dureroasă decât eclipsa de soare sau de lună, sunetul fiind un fel de potasiu cu care hrănim această minusculă cămăruță a dumnezeirii, inima.
Dincolo de estetici, teologie, limbaje muzicale, oamenii au simțit nevoia definirii propriei relații cu Dumnezeu, au simțit nevoia să strige ...Existi!

Vârful munților nu se măsoară de pe Lună după înălțimea piscurilor, ci duppă sunetele ivite la contactul cu aerul, cu vântul, cu aripa în zbor. Acolo, sus, e un sunet pur, stalagmitic... zăpezile se topesc pentru ca eliberând muzica să înverzească toate pragurile uscate ale firii, și sunetul, închis într-o sferă micuță, incoloră dar cu o capacitate uriașă de regenerare, de multiplicare pronește într-o călătorie fără întoarcere, inițiatică. Desenul munților fără poezia sunetului e un indice seismograf pentru că el știe a atenua și războiul plăcilor tectonice și alunecarea bolurilor_de-noi pe esofagul cerului spre o altă grădină a raiului astfel încât ploile or să ne hrănească și purifice golul precum pasărea puii abia născuți... atât de matern ne privește cerul! Ne privește zâmbind, respirând odată cu noi această clipă într-un perpetuum mobile de parcă în natură circuitul biotic ar trebui să includă odată cu metamorfoza apei și sunetul ce o însoțește după cum fiecare lucru a fost lăsat să aibă o umbră a sa. Da, până și straniul proces al evaporării apei are un sunet reținut, un sunet dintr-o muzică aproape imposibil de perceput pentru noi, ca într-o limbă a muților și a surzilor, cu bunul simț al mâinilor împreunate ale mamei la rugăciune și e un fel de moarte, lăsând locul altor picături să se nască și să tremure, să murmure găsindu-și menirea la întâlnirea cu pământul ori cu primele frunze, cu geamurile caselor, cu fețele trase ale gândurilor, revigorând tenul uscat al mărilor ... sau înmuiind coaja de sub care vor ieși cu pliscul plin de lumina păsările primăvara și umplând cu rouă adusă din rai, cristelnițele pruncilor la botez...

Ce e pământul dacă nu un cosmos dens? Ființele din alte galaxii văd oasele drepților albe, strălucind ca niște stele formând în stăfunduri noi constelații, astfel încat fiecare stea își are un corespondent în recifurile oceanului de sus, iar cerul și pământul sunt un același ocean privit în oglinzi paralele sau un același infinit cosmos într-o perfectă corespondență a mulțimilor...

Anumite sunete își găsesc menirea la întâlnirea cu noi, fie coborând odată cu măduva în adâncuri, la rădăcină fie urcă odată cu plasma și sângele până spre ultimul pisc uman, creierul năzuind a i se elibera o altă poartă, ochiul ale cărui ferestre le deschidem ca să ne bucurăm împreună de frumusețea înfăptuită în noi și în preajma noastră....