Am prins întunericul în ceaţă
vuietul mării în scoică
mi-e teamă că-n ochi izvorăşte lumina
se varsă un răsărit peste umbre
şi dispare o risipă de vorbe.

În locul lăsat liber
se aşează tăcerea-n genunchi, ne priveşte
respiră greu cu gândurile strânse-n braţe
se târăşte pe cioplitele pietre
cu capul plecat, cu umerii lăsaţi
strângând în cauşul mâinii lumina
ca pe unica salvare din lumea fără stapân.

Mâhnit atunci, păcătos de la origine
nu ştiu pe cine să mai iubesc
scap gândurile din braţe
alerg după ele
de sub picioare curge drumul
găsit lângă un pod
care abia se ţine pe picioare
ros sub tălpi
de un râu nemilos.