Așezat pe o bancă verde
domnul C părea că își numără
degetele de la mâna stângă.

Moartea, se gândea domnul C,
e întotdeauna invidioasă pe viață.
Și cum ar putea să nu fie- lua-o-ar dracu de viață,
când oamenii îi iartă în lume toate greșelile.
Îi curăță mizeria de sub unghii,
o spală pe picioare, îi adună de sub masă
cutiile goale de bere,
cioburile ei de viață neatentă și răsfățată.

Să recunoaștem, oricât de murdară și de beată ar fi,
oamenii își iubesc viața
așa cum ciorile își iubesc
puii mici și negri din cuibare.

Moartea n-are voie să greșească niciodată.
Pe ea nimeni n-o spală și nimeni n-o iartă.

07.45. (șapte patruzeci și cinci).
Soarele răsărise peste banca verde
domnul C nu știa nici astăzi
dacă e bine sau nu să se bucure pentru asta.
Își număra tăcut
degetele de la mâna dreaptă.

Femeie! Femeie! a urlat într-un târziu.
E vremea să mă iubești
așa cum sunt.