Mă provoacă amintirile ca niște porumbei care voiesc firimituri.

Trec azi pe lângă turnul morii. Pare a fi nou, dar e alb de făină…

Îmi amintesc acele temeri purtate, știute numai de sufletul meu,
Când treceam de-a lungul canalului. De-a dreapta era apa plină de linte,
De-a stânga fierbintele părău curgând verde și învolburat între dale
Betonul abrupt și înfierat ca o cursă de șobolani pregătită să-nghită
O lume veche de mii de ani cu cântece, istorii și mii de vioare…

Acei plopi crescuți cu rădăcinile-n apă! Niște monștri cu pântecele tăiat,
Învinși, plini de frunze umbrind amăgitor drumul prin mlaștini…

Undeva un tânăr îmbătrânise încercând să construiască o casă
Din stuf și nisip ars, adus din turnătorie amestecat cu papură.
Nu avea copii, nici părinți, nici soție. Purta un dor străin pe chip.
Era interesant să îl privești. Părea un pește proaspăt prins.

A! Îmi amintesc cum căutam forme de pământ roșu. Constrâns.
Se pare că acele castele, inele, ozn-uri, jucării erau aduse
Din inima focului care producea rezistențe electrice din fier topit.

Am fost și într-o rezervație de gloanțe. Trăiau ascunse în poala unui deal.
Noi le căutam cu mâinile goale. Erau cadouri pentru prieteni.
Toată lumea avea câteva însă nimeni nu recunoștea. Prietenii
Erau numai cei care după ce le dăruiai cartușele nu îi mai aveai.

Era o lume verde în care numai porumbul se îngălbenea.

Toți purtam haine care erau brodate roșu, galben și albastru.
Fantastic este că lumea aceasta încape în cinci pagini de istorie!...
De prea mulți ani, de prea multe ore, de prea multe minute,
De prea multe mii de secunde, de prea multe vieți contrafăcute.

Și cât de mare era iarba atunci când o furam cu tata!...

Niciodată, dar niciodată nu am văzut iarbă atât de frumoasă
Și atât de bine îngrădită! Deși mult mai târziu călcam liber
Pe locul unde creștea plină de viață, cândva atât de bine păzită.