-Cinsprezece minute, anunţă şoferul cercetând ceasul de bord cu un picior afară.
-Vorbim mai târziu, ţinu ea să precizeze, deşi era clar că toată lumea trebuie să facă o pauză.
-Mă scuzaţi!
Verucosul îşi făcea loc printre pasagerii grăbiţi să iasă pe culoar ridicând atent mâinile să nu le rănească.
Rămase în urmă să-şi caute pachetul cu mâncare în geanta mică de voiaj. Prefera să o ţină la picioare; nu dorea să incomodeze şoferul cu o oprire lungă între staţii, doar pentru a căuta la bagaje.
Până să coboare, îşi recapitulă imaginile din popasurile precedente. Căpătase un soi de automatism, din care acum dorea să iasă, doar pentru perspectivele oferite de această posibilă cucerire. Faptul că locuiau în acelaşi judeţ şi se înţeleseră bine pe parcursul călătoriei de până acum era cât se poate de încurajator. La urcare, era descumpănit de lipsa cărţii uitate în bancă, la cursuri. Când se aşezase între ei, nu se gândi la chipul ei mongolizat de povârnişul pomeţilor şi la tăietura aspră a gurii, ci la laptopul din care putea să mai fure câte o desfătare vizuală, un subiect de conversaţie sau prilejul de a-şi verifica poşta electronică. Privind în dreapta, aşteptă momentul potrivit pentru a zări titlul cărţii şi nu mâinile cititorului. Negii, care dădeau mâinilor un aspect rădăcinos, ascunzându-i unghiile, nu erau în acel moment decât un aspect secundar. Interesul pentru titlu era atât de mare, încât îşi călcă pe inimă şi punând la nimereală o întrebare, găsi prilejul să pună mâna pe carte pentru a-i cerceta pe îndelete coperta.
Doar dezgustul, greu de ascuns, întrezărit pe chipul ei vădit preocupat, îl determină să ia seama cu o privire fugară la acele mâini monstruoase. Chiar dacă mai vorbi cu el, în cele două ore petrecute până la popas, evită să mai privească în acea direcţie.
În rest, ea păruse deschisă la o conversaţie inteligentă presărată cu tot soiul de coincidenţe: acelaşi liceu, prieteni comuni şi pasiunea faţă de literatură în care, el încercă să-l atragă şi pe verucos făcând referiri directe la autorul din care el citea acum.
Afară, vremea împrumutase din frumuseţea ei bizară. Soarele strălucea molatec deasupra lacului, cu irizaţii de primăvară, pe valurile ce nu împiedicau peştii să caute bucăţile de biscuiţi aruncate de călători în apă.
Planurile lui de continuare a discuţiei din microbuz eşuară. Stătea la coadă pentru a cumpăra mâncare. Îşi desfăcu pachetul învelit în folie de aluminiu şi se îndreptă apre terasa pustie dinspre iaz. S-ar fi bucurat să vadă pe maluri vegetaţie sălbatică, s-audă broaştele şi să vadă pescarii preocupaţi doar de undiţele lor. Peştii ce primeau din hrana destintă, în mod normal, maidanezilor n-ar fi răspuns prezentărilor lui empirice de nadă şi momeală. Gustul lor nu i-ar fi satisfăcut instinctul lui de prădător. Ar fi dat la peşte doar pentru o delectare seacă, o pierdere de vreme într-un mod sportiv.
Se întoarse la microbuz să nu piardă momentul plecării. Nu avea încredere în capacitatea şoferilor de memorare a chipurilor clienţilor, atunci când le tăia cu o lamă de aluminiu biletele sau dintr-o scurtă privire în oglindă, când nu reuşea să distingă mare lucru din grupul de capete plictisite. Cu numerele poţi oricând să greşeşti. Numerele nu au rezonanţa unui glas aparte, nici caracteristicile unice ale unui chip, pentru a putea fi reţinute uşor.
Realiza că ea îl urmăreşte insistent. Ţinând în aceeaşi mână cafeaua şi ţigara, era în largul ei, dispusă să flirteze cu el. Întârzâia s-o abordeze; căuta în minte un subiect de conversaţie, altceva decât pescuitul, sportul şi literatura când, dezlipindu-se sfios de stâlpul de fier care-l sprijinise de la coborâre, verucosul se apropie de el:
-Îmi cer scuze, dacă abuzez de amabilitatea dumneavoastră. Desfaceţi-mi, vă rog, pachetul ăsta de biscuiţi! Ştiţi, eu nu pot...
- Nu-i problemă, imediat.
Ar fi putut să devină actor convingător, dacă pe scenă s-ar fi jucat numai piese cu personaje amabile. Jenat că nu reuşeşte să desfacă destul de repede folia de celofan, se scuză de câteva ori şi primi de la chipul presărat de negi zâmbete îngăduitoare. Zgârâia febril pentru a prinde un colţ cât de mic la îmbinarea pachetului, însă fără rezultat. Se simţi urmărit insistent de toată suflarea, mai cu seamă de ea, care schimbase paharul de plastic de culoarea cafelei în cealaltă mână.
-Plecarea, anunţă şoferul consultându-şi încă o dată ceasul de la telefon.
Ea nu se hotăra să se îndrepte spre maşină, îl privea încă, făcându-şi de lucru cu stinsul ţigării. Fără scăpare, duse pachetul la gură şi rupse folia neobişnuit de uşor.
-Gata, s-a rezolvat!
În microbuz, toţi le aşteptau sosirea. Şoferul mai aruncă o privire fugară asigurându-se că sunt toţi. Verucosul începu să molfăie biscuiţii, îi culegea tacticos din pachet doar cu gura. Locul din stânga era liber. Ea se mutase în faţă lângă şofer. Avea ochelari de soare şi conversa fericită.
-Pot împrumuta cartea dumneavoastră? O răsfoiesc până terminaţi de mâncat.