Tot în satul Crăciunivna unchiul Fedea mai păţi o pătăranie, destul de neplăcută pentru el.
Se ducea ca de obicei la târg. Numai că de această dată mergea cu traista-n băţ, iar în traistă ducea un ulcior de cinci litri plin cu smântână. Însă nu i-a fost dat bietului unchieş să ajungă în acea zi la iarmaroc, căci la ieşirea din Crăciunivna se întâlni cu Vasea Cucuruz, împreună cu care lucrese mult timp la pădure.
– Măi, măi Vasulea câte ierni, câte veri au trecut de când nu ne-am văzut? – strigă bucuros unchiul Fedea şi întinse mâna către Vasea, uitând că de fapt taman cu acea mână ţinea băţul de pe umăr, la capătul căruia era legată traista cu ulciorul.
– Vâj-j-j-j-j!... – vâjâi afurisitul de băţ prin aer, după care se auzi un «trosc!» însoţit de un «pleosc!» şi în mijlocul drumului apăru ca din senin o pată albă, mare.
Unchiul Fedea se uită cu lacrimi în ochi la băltoaca cu smântână şi abia şopti:
– Luate-ar dracu’ măi Vasulea! Mai bine nu te întâlneam niciodată.