uneori cobor în pivnița străbunilor mei
cea pe care o avem fiecare
dar despre care atît de rar vorbim
îi trezesc pe rînd le poruncesc
să se ridice să stea drepți
trec printre ei ca un sergent printre recruți
fără să-mi pese dacă mă recunosc
sau dacă n-au cumva altceva mai bun de făcut
în lumea aceea a lor din care i-am adus
nu sînt morți nu sînt vii
sînt doar atît cît este orice om
cînd nu mai are importanță
sau cînd privește în gol prin liniile nesfîrșite ale ploii
îmi place să îi văd cum așteaptă cuvintele mele
biciuindu-le liniștea
și mai ales îmi place să îi răstignesc pe rînd
să le scot greșelile afară
așa cum ai eviscera un pește proaspăt
cînd te stropește cu sînge
și știi că totul e ireversibil
că nu mai poți pune mațele la loc
iar zvîcnetele acelea nu mai au nici o speranță
le reproșez alegerile orgoliile pasiunile
iubirile ezitările și mai ales fricile
le sfîșii orice argument orice alibi
orice prejudecată sau nedumerire
un piron în fiecare faptă
o suliță în fiecare nenorocită teamă
și un mănunchi de spini pe fruntea fiecărei îndoieli
apoi îi privesc și îi întreb
ce rost mai are să îmi spuneți acum
că nu ați știut ce faceți
sau că v-a fost frică sau că v-a fost dor
totul absolut totul moștenesc de la voi
ca pe o cruce cu rădăcini
dar ei tac și mă privesc
așa cum privești în gol prin liniile nesfîrșite ale ploii
liniștea urcă în mine ca o iederă pe dinăuntru
acolo aș vrea să nu aud niciodată
ecoul întrebărilor mele