uneori oamenii trec prin tine
până rămâi cenușiu

baltă în care nici mormolocii nu cresc

doar coastele-ți pârâie
sub palma tăcerii

ah
ce
dor
de o piatră
aruncată cu sete
să te spargă-ntr-o mie de guri
urlătoare
într-o mie de ochi pe care să îi poți închide
la timp

vine
târâiș

întunericul

să-ți cresteze sărutul frățesc
pe obraz

secunda miroase a labirint putred
aluneci în ea ca-ntr-un adăpost de război

auzi cum din poalele morții
un fir auriu
se deșiră.