în noaptea asta spâzurată de lună
marea îşi deapănă alte poveşti,
o statuie pe care cineva a numit-o ereticul plânge,
din vârful copacului pământul îmi pare
una din cele şapte minuni ale lumii.

ieri aerul căra toamna în spate
parcă un şlep descleşta muţenia apei,
parcă un şoarece ronţăia colţul etravei
încercînd să iasă afară. un suflet de pasăre îşi
căuta trupul prin frunzele moarte.

fără pardesiu mă simt ca o pată de culoarea kaki.
fragmentat în sunet albastru duhnesc a cerneală
departe, în urmă, copiii adună potcoave din praf.
după cântatul cocoşului sentimentele mele ies în vârful
picioarelor cum ies dimineţile din barul de noapte

şi aşa cum aduc zorii fluturele la gura fântânii,
clipeala de ochi măsoară lumina ca s-o aşeze în oale.
atingerile mele sînt la fel ca măceaşa de august.
de câteva zile aerul din plămâni e-o pasăre albă,
inima ta e plină de umeraşe.

ars pe alocuri de flacăra rugii roasă de timp
şi distanţe, anotimpul din mine e umed.
mă învelesc instinctiv cu zgomotul trenului.
prin ureche trec octavele vorbelor
ca bisturiul printr-o claviculă.