La taifas

Într-o amiază călduță de august, eram cinci bărbați la răspîntie și dezbăteam în liniște o problemă de maximă importanță pentru țărănimea română: dacă o să-l găbjească americanii pe Ben Laden. Mi se ceruse părerea și cătam să fac față subiectului conform cu statutul meu de „telectual” cu cablu. Dar n-am apucat să purced la speech-u-mi care – eram convins! – va intra în cartea de aur a satului patern, cînd încep să bată clopotele a mort. Așteptînd să se facă liniște, căci biserica e la doi pași, oamenii își aprind țigările și încep să pufăie liniștiți. Trasul clopotelor „în dungă” durează destul de mult; se vede treaba că Petrică, cristiacul, primise un bacșiș gras de la rudele mortului și acum bătea clopotele mai să le crape. În fine, dangătul încetează.
– Măi Petrică! strigă nenea Mihai înspre turla bisericii. Cine-o murit, bre?
Petrică scoate capul buhos, cu ochi de somnambul, pe una din ferestruicile clopotniței:
– Mitică Balan, bădie Mihai.
– Care Mitică Balan?
Dar Petrică nu mai răspunde. Începuse deja să coboare scările turlei. Se auzea pînă la noi duduitul pașilor și trosnetul uscat al scărilor de lemn.
– Măta de năuc! zice nenea Mihai, căci Petrică avea faimă de vîntuit la minte. În timpul războiului, într-un bombardament, o bombă a căzut pe casa părintească, iar copilul Petrică, de frică, a rămas cam într-o ureche.
– O fi rudă cu Cîr-Bîr, zic, prorogînd elegant exortația mea despre terorismul internațional (căci, Doamne ferește, n-aș fi recunoscut nici în ruptul capului că mă doare mai jos de spate de nenorociții ăia întunecați la minte, care fac bum-bum pe unde apucă). Că Balan îl cheamă.
– Da’ de unde! face a lehamite nenea Mihai. Cîr-Bîr îi venetic, n-are neamuri pe la noi.
Atunci nenea Sandu întreabă:
– Nu cumva Mitică Balan îi ceala de lîngă Ichimești? Are o casă parcă pălită de bombe.
– Nu, bădie Sandule, face Bîzgă țiganul. Aceala nu-i Mitică, îi Costică Balan. Stă gard în gard cu măsa, băbuța ceea... Profira, care se ține cu mîna de șold cînd merge: șovîlc-șovîlc! Și-i crăcănată că-i poate trece cîinele cu tot cu jujău printre picioare. N-o știți? Are ea un bariz verde ca buratecul...
– Care? Tasia lui Balan? întreb și eu ca să arăt că nu degeaba am fost viceprimar și că-mi cunosc ex-electoratul.
– Nu! Coase ea broderie spartă și are o limbăăă, că de și-ar mușca-o, ar cădea otrăvită pe loc.
– Da, nu-i vorba de Tasia aici, zice apăsat nea Sandu. Mitică, nu Costică, e-un... Noroc, Viorele. Un’te duci?
– La tîrg.
– La tîrg? Da’ de ce așa devreme, bre?
– Ei! Am pățit-o și eu ca ceala: Pîn’se-ncalță, soarele se-nalță!
– Ei, lasă că nici nu trebuie să ne mai canonim atîta. N-auzi că vine bomba?
– Așa-i! Așa-i! He, he!
– ...cum ziceam: Mitică Balan e-un zdrahon de om, cu toate că era lingav cînd era mititel. Că mamă-sa, vai! Băietu’ și băietu’!
– A, îl știu... Las’că și tat’su i se uita în coarne, adăugă nenea Mihai, cel mai bătrân și deci cel mai ascultat dintre noi. Că era un lă-mă, mamă, tîmbătă și-un chitcăit de-ți stă mintea-n loc. Nevastă-sa, Ioana, altfel vrednică: „Hai, măi omule, să ducem perele iestea să le vindem, că uite cum putrezesc banii pe jos!” Da el: „Du-te cu Gheorghe, că acu pleacă cu marfă la Sîn Spiridon”. Și femeia se ducea cu Gheorghe Dorin, vecinul. Altădată tot așa: „Hai, măi omule, să vindem o parte din poamă, că vinu’ se bea pe daiboj”. Da’ el: „Vezi ce zice Gheorghe”. Nici gînd s-o teamă. Azi așa, mîine așa, pînă ce Ioana s-o dat în dragoste cu Gheorghe.
– Da, și ajunsese copilu’ mare – continuă nea Sandu – și mă-sa tot îi dădea țîță. Nu l-o înțarcat la timp și el se deprinsese așa. Era acuma mare, umbla după măsa și se smiorcăia: „Mamăăăi, hai dă-ni oleacă de țîță că-ni arde suflețălu’.”
Rîdem.
– Da’ pe urmă o crescut, slavă Domnului, și era bine sănătos. Era acu’ cel mai mare din clasă (sîntem de acelaș leat), că dom’vățător Stănciulescu îi zicea: „Bă, dănacule, bă! Ce mă fac eu cu tine, fire-ai al dracu’, că tu ești ca măgarul între oi, bă”!
– S-ar putea să fie așa cum zici mata, dădu înapoi Bîzgă. Că acuma, cu atîția venetici în sat, nu-i mai știi pe toți. Dar la figură nu se prea aruncă în partea Bălăneștilor, care-s oameni frumoși. Ista parcă-i făcut de-un ozbec. Și mai are și dinții din față stricați.
– Și i-o stricat cu prea multe torturi, face nea Sandu.
Rîdem iar. Dar Lică Bejenaru, zis Puf, cel mai tînăr dintre noi, proaspăt soldățel venit în permisie de la București, să nu tacă el? Îl pune dracul și zice:
– Vorbiți prostii. Pă mine mă doare la bască, dar Mitică Balan, adică Dumitru Balan mai bine zis, e ăla de lîngă pod la Pachef. Mi-a zis Virginica lui Fănică că i-a zis Virginica lui nea Ion (că na, Fănică-i om de casă la ei) că săracu’ nea Dumitru gogea de vreo șease luni. I s-a umflat burta cît o bute, că puteai bate darabana pă ea. M-am întîlnit aseară cu ăsta al lui Carnariu. Se ducea la popă, să vină să-i citească lui nea Dumitru. Asta-i, mă, nea Sandule!
Ceilalți aruncăm priviri scurte către nea Sandu. Urmează cîteva clipe grele, tăcute, apoi nea Sandu:
– Ia ascultă, măi flăcăuaș, dacă eu spun una, așa-i. Ce te bagi tu?
– Cum să fie așa, dacă nu-i. Nu-i!
– Dacă-i așa, măi, n-auzi? o cotește ca la Ploiești țiganul.
Dar Lică dă înainte ca cîinele prin băț: nu și nu. Turuie și turuie, cu mulți de „pă” și „ăla” în vorbire, că, vezi Doamne, trecuse de la „ceala” la „ăla” și acum era cu o clasă mai sus, bucureștean get-beget coada vacii. În fine:
– Ascultă, măi țîcă, zice nea Sandu pierzîndu și răbdarea. Vezi că am și eu o leacă de sînge-n puță. De ce ești nespălat și nu vrei să înțelegi? Dacă noi iștia de aici zicem că aista-i Mitică Balan, aista-i, înțelegi?
Cînd nea Sandu zice vorba asta, nespălat, înseamnă că-i ca taurul cînd zvîrle țărna cu copita. Vede roș în fața ochilor.
– Cum să înțeleg, nene, cum?
– Uite-așa, să înțelegi! Te pomenești că vrai să ne cerem voie de la tine! Cine ești tu? I-auzi măi! Îmi dă mie lecții Lică a lui Puf!
– De ce mă poreclești, nene? Nu-i vorba de cine-s eu. De unde știi?
– Din pod de la Bercu, na!
– Dar nu pricepi că vorbești prostii?
– Nu răcni așa la mine, că te pocnesc îndată cu centironu’ ceala în cap, de-ai să vezi stele verzi. Auzi? Măi, rahat umflat!
– Lasă-l, Sandule! Dacă asta-i părerea lui... Măi Lică, altu-i Mitică Balan...
– Da’ care-i, nene Mihai? zice Lică ce se făcuse brusc ca un cățel care, atunci cînd vrei să-l lovești, se lasă jos și rămîne așa cu gaibele n sus. Se înțelege: ești om și nu poți să-l mai croiești. Toți așteptau în liniște.
Nenea Mihai, care fumase liniștit pînă acum, trage tacticos ultimele fumuri, pînă la unghie. Apoi lasă chiștocul să cadă și îl strivește, buchisindu-l îndelung cu talpa tîrlicului. Pe urmă, după ce scuipă un fir de tutun rămas pe limbă și suduie tacticos, mai mult cu un fel de satisfacție decît cu ciudă („paștele mamii lor de basarabeni, cu Plaiul lor dai în primire”), zice:
– Mitică Balan îi ceala care are nevasta curvă!
– Aaaa! ne dumirim toți deodată. – Așa-i, așa-i! – Că bine zici! – Da, bre!
Urmează o pauză molcomită. Un vînticel stîrnit din senin, trîntește cu zgomot mare o căldare de tablă într-o ogradă din apropiere, stîrnind zborul bezmetic și cîrîielile unor orătănii.
– Sufletul lui Mitică, săracu’! zice nenea Mihai cu un zîmbet nedeslușit. Era „cotigent” cu mine.
– Dumnezeu să-l ierte!
– Dumnezeu să te-audă! Era om bun!
– Daaa, bun!