mi se sfâșie pe fereastră
frumusețea interioară
a ploii în iarnă

ca oboseala plăcută
de după chef
las gândurile să bată
cu dangăt sinistru
până simt
că și sângele meu
ar ploua

tu strivești vorbe
apoi le pansezi cu buzele
lume sfântă
dar părăsită

în aer se ridică un neon spart
dintre coastele tale
de argint

unde trecuturi
alunecă într-o melodie
care nu ajunge
la nimeni