Azi l-am văzut. A alergat spre mine, ca de obicei. Aș fi zis că mă va îmbrățișa ca după o lungă despărțire. Ascultam „Cradle”. Știam că lui nu-i place. Iată un lucru ce nu mă lega de el! Pentru prima oară nu am mai întrebat „de ce?”. Știam răspunsul. Îl uram. Ar fi urmat tăcerea, și apoi haosul. M-a îmbrățișat de trei ori. Tremuram. Era ca întotdeauna ...și atât de străin. I-am amintit de seara în care îi recitasem „Trei, Doamne, și toți trei” a lui Coșbuc. Fusese atât de impresionat încât începuse să plângă. Nu știam că vom avea aceeași soartă. Sau că voi avea. Îi plăcea când recitam poezii. Și eu iubeam asta. Aspiram la un destin aparte. Diferit de ceea ce cunoșteam. Dar știam prea puține.
Aș fi vrut să-i zrobesc buzele cu un sărut. În filmul gândirii sale să-și amintească de mine, de acel „odată”. M-ar fi respins? I-ar fi fost teamă?