Tocmai am vizionat filmul „Morgen” al lui Marian Crișan. Dacă nu l-ați văzut se merită să îi rezervați o oră și jumătate. Un film care te atinge cu un românism tărăgănat pe care îl întîlnești în acea margine molcomă a Bihorului. Probabil s-a mai spus dar marele merit al peliculei este că se abține (cu aceeași decență neaoșă) să devină un manifest sau o parodie. Rămîne aproape un documentar. Frust și nud.

O felie tragico-banală a realității unui blajin ținut de frontieră. Povestea: un om obișnuit suspendat între oraș și sat (așa cum probabil sînt atît de mulți români astăzi) trăiește în același timp „suspendat” între Ungaria și Romînia. Acolo unde se deschide o fericire neclară spre o Europă la fel de confuză. Tînjită și uneori disprețuită. Dar pentru el „aici este România”. Și o spune cu acel ton pe care numai un bărbat român banal, de cincizeci de ani, poate să o spună. Cu un fel de idealism naiv, moștenit poate din alte vremuri și din altă școală. O spune unui turc amărît pe care l-a descoperit rătăcit pe graniță. Între ei se încheagă un fel de amiciție stranie. Dincolo de cuvinte și de frontierele vremii. Filmul sondează adîncimile simple și dureroase ale existenței umane: nevoia de adăpost, de milă, nevoia de siguranță, de acceptare, de direcție. Sondează frica de tulburare a banalului liniștit dar și nevoia de a fi om. Nevoia după un acoperiș de țiglă dar și dorința pentru o sculă japoneză modernă de pescuit. Nevoia de a aplica legea dar și dorința de a nu îți complica viața și weekendul. Și cine nu este oare așa!?





Evident, filmul are și stîngăcii și uneori se simte vag faptul că actorii au o mai mare experiență a scenei decît a platoului. Dar chiar și acele stîngăcii au farmecul lor. Este remarcabil faptul că Marian Crișan a preferat să folosească actori necunoscuți pe ecran. Senzația este extrem de reconfortantă. Mai ales pentru cinematografia românească unde unele chipuri înțepenesc cu deceniile în aceleași triaje de casting.






Cum spuneam, filmul nu se apucă să înjghebe o critică politico-socială sau o simbolistică postmodernistă. Se mulțumește să redea. Tărăgănat. Aș fi gata să o spun, aproape în spiritul unei tradiții cinematografice italiene de după război. Am citit un interviu luat lui Marian Crișan și mi s-a părut interesantă filozofia lui regizorală și sînt curios să îi urmăresc evoluția pe viitor. Deocamdată „Morgen”, primul lui film artistic i-a adus o recunoștere europeană și cîteva premii. Meritate, zic eu.