Lucram de aproape doi ani la mină. Eram după un divorţ- nu contează din vina cui- aveam o fetiţă de mână şi hotărâsem să renunţ la locuinţa pe care o ocupasem până atunci.
Lupeniul era un uriaş cămin muncitoresc cu apartamente părăsite şi devastate de cei care strânseseră bani de vacă ( banii vacii) sau pentru repararea acoperişului şi plecaseră. Locuiam la etajul 10 într-un bloc în care nu funcţionase liftul niciodată, iar geamul de la uşa liftului era spart ca să poată ieşi fumul de la etajele inferioare. Termoficarea nu funcţiona şi fiecare miner, la ieşirea din şut, bătea o scândură de circa un metru între doi butuci şi venea acasă cu lemnele pe umăr. Peretele bucătăriilor dădea spre puţul liftului, aşa că, se practicau găuri în perete ca să iasă fumul prin crâmpeiul de burlan înfipt în peretele despărţitor. La venirea mea în Jalea Viului a fost singurul apartament cu devastări minore pe care l-am găsit liber. Şobolani uriaşi urcau până la etajul 10, dar căptuşisem uşa camerei în care dormea Alina, cu tablă. Umplusem cada cu apă pentru WC- apă cărată de ostaşii mei- şi deasupra căzii atârnasem de o sârmă o bucată de slănină. Şobolanii, în încercarea de a ajunge la ea, cădeau în cadă şi se înecau.
Am început căutarea altei locuinţe. Am aşteptat seara să pot vedea unde nu se aprindea lumina. Am notat adresele şi în prima zi de liber, am cerut relaţii pe la locatarii clădirilor în cauză. Invariabil primeam răspunsuri negative. Am bănuit drept cauză faptul că eram regăţean adică barabă şi nu momârlan. Am schimbat abordarea şi dialogul îl purtam vorbind ardeleneşte. Victorie! Am găsit pe Aleea Castanilor, la parter, cu apă caldă şi calorifere utile, un apartament cu trei camere. Mi-am strâns lucrurile şi m-am mutat. La plecarea din apartamentul din care vedeam munţii la fiecare răsărit, am abandonat radiatorul uriaş confecţionat pe o placă de B.C.A. de un metru lungime pe o jumătate de metru. Eram sătul să veghez toată noapte să se usuce paltonul Alinei şi să pândesc şobolanii. Radiatorul dădea căldură şi o lumină roşie şi puternică la care puteam citi.
Paltonul trebuia spălat la două sau trei zile pentru că în aer plutea un praf fin de cărbune pe care nu-l mai sesizai. Doar prima zi după ninsoare zăpada era albă, apoi devenea cenuşie, cum erau chipurile minerilor.
Am intrat în casă, am aranjat lucrurile, am spălat rufe şi am aşteptat copilul de la şcoală. Eu intram în subteran dimineaţă, aşa că, plecam la ora patru de acasă. Am spălat, am făcut mâncare şi am început să lucrez la un scaun. Una din cele trei camere am făcut-o atelier de tâmplărie.
În Lupeni puteai să vezi filmele pe care le văzusem cu trei sau patru ani înainte la Bucureşti. Alternative pentru timp liber erau două, şi anume: femei şi băutură. Prea băuse tata mult la viaţa lui, iar de femei nu era timpul; abia scăpasem.
A venit Alina, am făcut lecţiile şi am apucat să dorm câteva ceasuri.
Am ajuns la lămpărie, mi-am luat echipamentul şi am coborât. La fiecare 33 de metri, temperatura creşte cu un grad. Jos, în front, era cald, iar ostaşii care trăgeau la târnăcop erau dezbrăcaţi până la brâu. Normele de muncă nu permiteau dar...Licuricii lămpilor apăreau şi dispăreau printre vagoneţii cu cărbune sau steril. Erau locuri în care presiunea muntelui comprimase galeria până la o jumătate de metru. Să poţi să treci materialul lemnos, pentru armare, prin spaţiul acela îngust şi plin cu apă, făceai ham din sfoară şi trăgeai scândurile târâş. A venit momentul gustării. Ne-am tras mai aproape de gura puţului. Curentul era puternic de la instalaţiile de ventilare. Un miner, ameţit de băutură, a îndemnat ostaşii să bea pălincă. Nu i-am lăsat, dar Neluţu, ascuns după un vagonet, a băut cu lăcomie.
Am încheiat şutul şi am venit la colivie- liftul puţului. Nu-mi ieşeau ostaşii la număr şi m-am întors în abataj. Doi băieţi îşi făceau nevoile. I-am îndemnat să se grăbească. Mai aveam câteva zeci de metri până ajungeam la colivie când am auzit un urlet înfiorător pe fondul soneriei coliviei. Am alergat la puţ. Neluţu era în colivie aproape secţionat pe verticală. Făcuse contactul cu degetul fără să tragă uşa de plasă, ca să poată urca mai mulţi odată. Colivia pornise, dar corpul lui nu era tot în interior. Anchetă, sancţiuni şi tot ce urma. Colegii lui nu s-au încumetat, aşa că, am spălat trupul acela tânăr şi mutilat şi l-am îmbrăcat cu ţinută de oraş de parcă ar fi plecat în permisie. Am urcat sicriul în camion şi însoţit de şase ortaci soldaţi am plecat în satul lui Neluţu. Camionul a fost blocat la intrarea în sat de o mare de săteni.
Un tată gârbovit striga la mine că mi l-a dat viu, că ăla nu e băiatul lui, că flăcăul lui nu se poate să fi murit. Ne-au gonit ameninţându-ne cu coase şi furci. Plângeam şi eu şi ostaşii. Ce puteam să fac? Cum rezolvam problema?
Am ajuns în satul următor, am dat telefon la miliţia din satul lui Neluţu. M-am înţeles cu şeful de post să revenim noaptea, după ora 12, la post. La adăpostul întunericului l-am coborât pe Neluţu şi l-am băgat în sediul miliţiei din sat de parcă era un infractor.
Neluţu se întorsese acasă, pe furiş, iar noi am plecat ca nişte ciocli protejaţi de noaptea care ne ştergea lacrimile. Prin Ordin de Zi pe Unitate a mai fost scos un om de pe foaia de hrană.