un el
precum orice muritor necugetat înghenunchease de cum fu gonit biciuit de pletele furtunoase ale lunii ele tot acopereau cerul răzvrăteau norii spre fulgerări el nu şi nu se tocmea se ruga era plină dorinţa în pieptul său
oricine se străduia la scări tot încercând a le ajunge pe graţii măcar în urme palide aromate deasupra nisipurilor orice însetat nu cerşea nu se umilea trudea trudea spera culegea picături din secunde prinse înainte de somnul adânc de la poarta aceea
el credea în ceea ce ţi-se cuvine de la sine înţeles inventa reguli noi în iubire cu de la sine putere şi apoi îşi sfâşia necăjit trupul nu mai putea suporta mistuirea
puteau trece secole milenii nu se schimba nimic doar buzele îi crăpau sângerând poeme despre o altfel de posedare

eu
spiritul timp în mângâierile sufletului timp găseşte inspiraţia precum un compas măsoară ceva ce numai el ştie numără cu atenţie spaţii numai el vede altfel
întind mâinile şi ele cresc invizibil le simt atingând norii haloul matern apoi trecând mai departe simt mult simt atingeri nu ştiu ce e fiecare până nu-mi apar în minte figuri geometrice strălucitoare mişcări de culoare
magia leului e pentru femei bărbaţii sunt magi şi numai împreună devin căci un plus o egal uno
asta fac acum puţină magie descresc mâinile ceva s-a schimbat în mod cert uite şi tu cum prin cer se împrăştie un praf de aur se trezeşte o forţă

un el
un gând o şoaptă electrică trecea ca noaptea în umblet pe sub a sufletului bluză strânsă cu nasturi vibra goliciunea străfundul pocalul cu vise cerea inimii lasă-te mângâiată până-ţi aminteşti orgoliul de piatră sacră la temelie de templu piatră filozofală până uiţi sclavia şi biciul imperiul desconsiderării şi frica

o ea
ne gâdilă în tălpi cu raze deci e timpul visătorule umbrele colorate sub ninsori cu puf de rândunele în somnul primăverii explozii cu transe prelungim inimi legăminte dincolo de iarnă rădăcinile prind creşteri spre cer luna suflă în ele până vraja prinde muguri sub coajă saturn se tatuează zâmbetul tău curge valuri soarele iubire

un el cu o ea
deznădejdea umblă cu trei papagali pe umăr braţ la braţ cu regele beat pe înşiruite străzi spre ospiciu templul iubirii al totalei libertăţi unde poţi fi cât vrei napoleon sau alte poveşti de care are nevoie să uite de mine buze buze buze îşi târeşte greu lanţurile prinse de picioare el ştie la celălalt capăt sunt eu şi fericirea tare obosite oamenii privesc de la ferestre şi plâng exact ca la filmele indiene ar vrea un pat mare în vârful muntelui să fie noapte cu stele căzătoare şi să facem dragoste numai cu gândul până unul dintre noi explodează iar câştigătorul urmăreşte artificiile

o ea
totul e acolo dedesubt cum primăverile sunt iarna seminţe mi-aud razele scurse pe zidurile de carne trandafirii au petale fluturi zboară revin pe aceeaşi tulpină cana legată de inima fântână buzele sale arse caută în labirint de câte ori îl privesc visând totul e acolo dedesubt copiii pe care îi vom avea şi timpul ce-i va prelungi spre braţele chemare

tu
steluţe cu aripioare caş la ciocuri misterele iubirii se ghemuiesc în palma cu degete invizibile lungi cât universul întreg
un magician deasupra unei lumi ce-şi adoarme oboseala o căutare devenită rana inimilor ţinute în poală legănate
mult prea târziu a schimba prea devreme a înţelege facerea ca o piatră aruncată în apele pure îşi descrie destinul

eu cu ei
schimbă-te de haine cum se murdăresc umblă în om curată pe venus luceferii coseau eu mă iubeam cu primul cel mai mare creator de modă al universului fiecare cută ori pensă era de o blândeţe miraculoasă învăţase a le face rezistente la furtuni nu desăvârşise totuşi firul de lumină şi plângeam des unul în sufletul celuilalt atuncial doilea spuse pace fierul e tare iar bătut bine trecut prin foc nu noi nu vrem o armă prietene al doilea zâmbea lacrimile noastre se făceau pietre în palma sa sufla peste se făceau rouă buzele îi erau crăpate al doilea era greu de înţeles

noi trei
chipurile noi mergeam pe urmele luminii ce o luase înainte aveam pleoape de întuneric a nu vedea prea devreme cine devenim ajunşi în templele de lut slujeam nefericiţi numelui de om el era cel ce trebuia învins transformat în pasăre din interior gravitaţia uneori o furie nascând frica de cer mâinile se loveau unele de altele nevrând să fie aripi se afundau în pământ a prinde rădăcini loveau capul pofticios cu pietre urau apoi durerea gesticulau dispreţul cumva nu îndurau visul îl ridicau pe o cruce însângerată scrisă cu mânia suferinţei aşa merită dumnezeu chipurile noi iar mergeam pe urmele luminii ce o luase înainte ne tăiam pleoapele de întuneric a vedea preventiv cine devenim

noi doi
fiecare alunecare a norilor pe cer devenise fie un şuier prelung fie un zgomot ca de hârtie mototolită ori zgâriată cu acul firele noastre de păr se frecau între ele se auzeau artificii aproape ca ajunsesei cu buzele pe gâtul meu să muşti aproape dar mai aveai
pocneau particulele de aer împinse unele de altele privirea ta desfăcea petală cu petală un boboc de nu ştiu ce floare semăna cu toate
nu am observat ce a schimbat mişcarea ea a căpătat viteză din ce în ce mai mare ne-am suprapus perfect contururile un vârtej totul apoi linişte se făcuse cam întuneric unul cald precum o legănare uşoară aprinzi tu lumina nu ajung
fumam şi urmăream jarul se vedea în el calea lactee mormăiai un căntec aşa credeam ori poate râdeai pe ascuns iarba era plină de meteoriţi stinşi
departe departe tot mai departe restul de război al cucilor cu privighetorile

o ea
cleştele intră grav în rană ciupind fiara culcuşită în putreziciune pretextul ce vifora-n gânduri o sălbăticită precizie a supravieţuirii am de ce temerară să-mi fiu căci norii cad peste focuri cu zgomot

e pulsul vieţii o lume şi greu îmi e în ea defrişată de zâmbet uscat în coaje de curmale plăpândul farmec doar un intrus lăsat să plece sub piele ce timpuri făcute să urle surzilor că nu au floare nici sensuri găleţi de holeră şi tava de aur cu fiere căci sufletul varsă mâncarea şi vinul am de ce temerară să-mi fiu căci dorul de bine nu mai găseşte odihna

o ea
e doar a mea o jumătate de lună balansoar pe care stau fumând un baton de scorţişoară găsit în buzunar am senzaţia de rău la înălţime deasupra pânzei de fluxuri şi refluxuri ale iubirii ce s-au tot ţesut migălos mă coboară încet la jumate de metru sunt cam amorţită
vântul aduce frunze şi petale de flori gândurile sale prin simboluri probabil păşesc pe ele de cum el în urmă le ridică şi în faţă iar le aşterne
cum te cheamă
şopteşte parcă şi ce frumos
eu nu am nume îl uit cât dorm în propriul vis
ajung pe o curbă luminată din interior nu prea puternic e foarte plăcută căldura ce îmi urcă pe gambe în sus aproape mă gâdilă
pe deasupra însoţitorul meu face umbre siluete cu şuierul răzvrătit şi graţie în plutire precum o iluzie un tunel iar ele pătrund acolo le urmez simt cum alunec şi apoi alunec de-adevăratelea atât de rapid încât pur şi simplu nu mai văd nimic altceva decât imaginea mişcării în sine după un timp ceva începe a se contura presimt cele ce mă vor întrista neschimbate încă o străduinţă grea îmi chinuie sufletul să mă trezesc
mă conving singură lasă că ziua nu e aşa lungă

o ea
coapsele se dezmaţă într-o alungire iar braţele au să-ţi atinga norii ce te pun asupra mea făuritor de fulgere mugurilor dintre degete le creşte preaplinul parfumul alcool sută la sută te voi apuca şi trage de veşminte nu-mi vei mai arde fruntea nici speria inima cu tunete ne vei desface din pământ să plutim nu mai pot aştepta

un el
stau a cădea în moliciunea respiraţiei auriu impur din pletele verbului a fi chemare a lunii ce nu se ademeneşte uşor creatoare de izbăviri îi e peniţa fluxuri şi refluxuri în dragoste precum se dezvăluie pe sine doar tu ai libertatea soarelui înfumurarea de a pune diamante în picurii de viaţă orgoliul de a mă înseta caci sângele îmi pâlpâie a tristeţe

o ea un el
aş fi vrut să-mi acopere simţurile o pânză de păianjen mai rezistentă pentru că toate luau foc de la o simplă chemare dinspre tine voiai să te ating acolo unde nu puteai singur să-ţi desluşesc din secrete
uneori înadins nu spuneam totul atunci bănuitor mă târai prin cer printre fulgere mă sărutai trăgându-mă de păr privirea se transforma în cioc de vultur gheare de vultur mă sfâşiai forţându-mă să recunosc plăcerea durerea cauteriza lumea eram liberă
într-o zi priveai năuc hei cum te cheamă m-am îndepartat aproape fugind aş fi putut să te las acolo printre toate cărţile acelea sarcofage la orice deschidere cădeau litere se împrăştia un praf înecăcios amar plângeai şi stăteai pe genunchi să le aduni hainele îţi pâlpâiau agonic se desfăceau în bucaţi erai aproape gol şi vânăt de frig caci se coborâse atâta singuratate cât pentru o noapte polară
aş fi putut să te las acolo pentru cel puţin un secol de linişte dar nu vino

eu de cum recunosc ea de cum nu vreau a recunoaşte plus un el un el un el un el acelaşi vis plus orbirea plus trezirea