1. Student la Filosofie
Lui Ioniță Caras nici SMT-ul nu i-a scos din cap dragostea de înțelepciune. Într-un fel o avea de mic. Meditativ, atent și nezbenguit în pauze, s-a deosebit întotdeauna de restul băieților din clasa lui. Asta nu însemna că era mare premiant între ei; avea doar note bune și, fiind mai matur în gândire, părea că lucruri importante îl frământă mereu. Poate că un rol îl avea aici și faptul că venea din calicime, familia lui fiind printre cele mai sărace din sat. Acu` terminase liceul, clasa de mecanizare agricolă, și pentru că nu intrase la facultate s-a angajat la Secția de mașini și tractoare a CAP-ului. Lucra zi-lumină reparând semănători, grape, prășitori și combine. După câteva luni o făcea și pe mecanicul, și pe sudorul. Mâinile îi erau aspre, cu crăpături adânci din care păcura și unsoarea arsă luate de pe motoare nu-i ieșeau oricât s-ar fi spălat. Seara, retras acasă, abia putea întoarce foile cărților. Se înverșunase și nu concepea ca în vara următoare să nu intre la Filosofie. Știa că cele trei manuale de istorie din liceu și cartea de filosofie trebuie învățate pe de rost, pentru că “ăia îți compară teza cu buchea cărții, la milimetru”. De intrat a intrat, însă peste trei ani, pentru că două admiteri le-a ratat fiind în armată. Era al zecelea, pe-o listă cu 23 de admiși, la “neîncorporabili”. Fire studioasă, nici nu-și dădea seama când treceau anii de facultate și că urmează să dea o pagină importantă din cartea vieții. În grupă, era de-a dreptul cel mai bun, însă nu el avea notele cele mai mari. Ierarhizase materiile după criterii proprii, astfel că acolo unde considera că nu este important nu insista mai mult decât să poată promova. Unde era stăpân, însă, îi punea în dificultate și pe profesori. Visa Cicero, Epicur, Aristotel, Seneca, Schopenhauer ori Jaspers. De-a lungul anilor de studiu fișase zeci de cărți. La lucrările de control scria de două-trei ori mai mult decât oricare dintre ceilalți colegi. Nu se știe dacă profesorii i le citeau întotdeauna până la capăt. Crezând el că face impresie bună, introducea teme filosofice și în discuțiile cu colegele. Bineînțeles totul se termina cu fiasco, fetele având alte așteptări. Bilețelele și scrisorile lui, ce se voiau a fi de dragoste, erau pline de citate din marii gânditori și de expresii latine. Falimentul în direcția asta era aproape asigurat. Având și un fizic șters, Ioniță făcea de-acum 25 de ani și n-a reușit să-și apropie vreuna. Nici chiar dintre urâtele anului. Și erau suficiente, în condițiile în care băieții la Filosofie erau mai ceva ca rara avis. Totuși, Marilena Floroiu îi spuse într-o zi la cursuri că a meditat asupra unei discuții avute ceva mai înainte și că a găsit-o interesantă. Atât i-a trebuit lui Ioniță. Motivat serios, a început să-i fabrice texte (doar pentru inima ei, gândea el). Rezultat al câtorva nopți de muncă, un bilet (de fapt vreo trei pagini scrise mărunt) poposește discret la pauză în caietul de curs al Marilenei.

2. Lumina ochilor lui Tache Floroiu
După Ioniță, tăcuta Marilena se încadra mai degrabă la „urâțele”. Scundă și slăbuță, cu părul lung lăsat pe umeri, era curățică, întotdeauna dibaci pensată și machiată, iar bijuteriile, chiar în exces („Asta are un kil de aur pe ea!”, spuneau invidioase celelalte), o prindeau foarte bine. Tache, plăpumarul de la hală, o avea numai pe ea și o iubea ca pe lumina ochilor din cap. În câțiva ani, numai cu acul și foarfeca i-a strâns “oleacă” de zestre. După o sticlă de vin băută cu câte unul, spunea că dacă o fi să se mărite îi dă un cec cu 75 de mii de lei pentru mașină și trece apartamentul din centru pe ea și pe ginere, el urmând să se mute în casa bătrânească de la marginea orașului. Evident, banii de la nuntă tot însurățeilor ar urma să le rămână. În anii ceaușismului avansat, plapuma devenise bun strategic și lui Tache îi mergea de minune. Abia făcea față la comenzi. Fie iarnă, fie vară. Orientat, pentru jumătate din producție nu întocmea acte care să meargă la contabilitatea cooperației. Se descurca de materiale fără documente, iar atunci când preda clienților plăpumile lua banii și nu tăia chitanță (“Ia-ți oghialu` și sănătate!”). Maistrului de sector, care mai venea în control, îi dădea partea lui: o sticlă de votcă poloneză și trei foi albastre “cu Bălcescu supărat”. La zilele lor, președintele și contabila șefă își primeau regulat cadourile. În alte zile din an, tot ca la o lună, maxim două, le dădea și dreptul la „plic”. Câteva sute de lei, acolo, dar la câte ateliere meșteșugărești erau, se aduna ceva. Odată, un curcan de la Economic, care lucra cu turnători, era chiar să-i înhațe. Numai că, aproape tot el era s-o pătimească; l-a luat unul de-al lui, de sus, și l-a pus să-și caute de treabă. Peste un timp, milițianul, deloc prost, i-a dat de înțeles președintelui că lasă totul de la el, ca și cum nu pentru asta a fost beștelit de grangur, dar să-i angajeze nevasta... Odată intrată revizor-contabil doamna Elvira, nimeni din cooperativă n-a mai avut vreo problemă cu delapidările ori alte lucruri din acestea. Căldura și lumina din blocuri erau tot mai pe sponci și plapumele mergeau în draci; la atelierul lui Tache controale ioc, iar treburile mergeau de minune. Băga curat în buzunar, în afară de salariu lui, câte o mie-două de lei pe săptămână. Normal, se gândea să-i crească zestrea fetei. Marilena însă nu era prea întrebată.

3. Dezamăgiri
Ioniță era singurul băiat care îi făcea curte cu asiduitate, dar – deștept-nedeștept – nu era pe gustul ei ca bărbat, nefiind nici brunet și nici înalt. Unde mai pui că ea le vrea pe amândouă. Numai în cele mai pesimiste scenarii ar accepta așa o partidă. Adică doar dacă riscul de a rămâne fată bătrână ar fi iminent. De aceea și era foarte ezitantă în a-i răspunde. Deși el era foarte clar în solicitările lui, ea rămânea lunecoasă ca peștele. Așa, ca s-o poată oricând întoarce ca la Ploiești. La momentul repartiției guvernamentale, după absolvire, situația nu era schimbată. Ioniță plecă profesor la un liceu unguresc dintr-un mare municipiu transilvan, în timp ce ea nu-și luă catedră pentru că ai ei nu erau de acord să li se îndepărteze. În orașul universitar nefiind scoase locuri nici la școlile generale, avea să mai stea acasă. Încă aproape doi ani, Ioniță a continuat să-i scrie. Acum, oarecum printre străini, își așternea pe hârtia trimisă ei și inima, și întreaga minte. Degeaba, ea răspunde tot numai așa ca să tragă de timp. Când a fost să fie tranșantă, a scris doar atât: “Merci de scrisori, dar să știi că nu mai poți continua deoarece pe 10 vine Dan!” Lovit cu leuca în moalele capului, Ioniță avu impresia că înțelege câte ceva. Dar cine este Dan, unde a stat până acum, unde vine pe 10 ș.a. sunt chestiuni care i-au rămas necunoscute și azi. În orice caz, era sigur că și-a găsit bărbatul vieții ei, adică zvelt, păr “pană de corb“ și deștept cât încape. Două luni Ioniță numai om n-a fost. Apoi și-a zis că viața merge oricum înainte și s-a resemnat.

4. Final
După Revoluție și-a făcut doctoratul la București și apoi s-a întors ca lector la Facultatea de filosofie. Astăzi este profesor universitar, s-a însurat și are două fete mărișoare. De la o fostă colegă de facultate a aflat în treacăt că Marilena este căsătorită cu un bărbat mai în vârstă decât ea, măcar cu 10 -15 ani, dar asta n-ar fi nimic pentru că, pe deasupra, are și un handicap locomotor ce-l face să nu se despartă de o pereche de cârje. Ros de gelozie, pentru că Marilena între timp s-a angajat la un institut și lucrează în același birou cu un bărbat, soțul o mai croiește cu câte vreo cârjă. Ba, chiar, spune că a văzut-o cu vânătăi la ochi de mai multe ori. Bineînțeles, n-a crezut nimic din toate acestea... Asta până deunăzi. Fiind pentru prima dată în vizită la un coleg care are o superbă vilă în cea mai bună zonă a orașului, în timp ce servește cafeaua pe terasă, vede intrând în curtea vecinului acestuia o limuzină cu geamuri negre având combinația de litere “DAN“ inscripționată pe plăcuțele de înmatriculare. Curios, zăbovește cu privirea pentru a vedea cine sunt ocupanții. Sângele îi năpădește obrajii și bărbia începe să-i tremure. Din mașină coboară Marilena, defel schimbată față de cum o știa el, iar după ea un copil, ca la vreo cinci ani, despre care, datorită tunsorii și îmbrăcăminții, nu-și putu da seama dacă-i fetiță ori băiat. Când s-a deschis și portiera șoferului, văzu mai întâi o mână cu două cârje metalice...