Câte ceva din mersul meu a rămas pe drumuri
nu le-a recunoscut, n-au fost pe măsura pașilor
cu urme-n inima cuvântului
și a asfințit odată cu luna-n turnurile nopții.

Atunci de la o fereastră nevăzută femeia
mă privea cum treceam pe sub gutui și ziduri
s-aprind steaua ce rămăsese singură
pe malul celălalt al vorbirii,
pe văile de calcar unde se fură caii nopții
și se închid în cetăți
în care n-au mai intrat nici femeie, nici pasăre
lovite de păcatul morții subite.

Nu știu, mi-e teamă de preziceri
dupa părăsirea viselor care închid apusul
pe o câmpie de umbre în taina somnului
fără lumină, fără cântec și hrană
pășesc pe pământuri sterpe
unde nu există drumuri iar mersul
este o himeră care duce mai degrabă spre moarte.