dormisem mult, dormisem
până când braţele-au prins să mă doară,
greierele-ncepuse, ca-n fiece seară, să cânte
şi asfinţitul îşi răsturnase culorile,
grei de singurătate, umerii mei
abia-şi făceau loc pe sub toate acestea.

treptat treptat, se dezmorţea gândul,
se înfăşura lenevos peste umbre şi lucruri,
ochii atingeau depărtarea
şi ea susura a răspuns,
eram un vas unde cineva nevăzut
turna fericirea cu grijă,
ca pe un vin licoros.

şi mirarea,
mirarea că, iată,
sub tot orizontul acesta înţesat de fiinţe,
doar tu
ai putea înţelege, fără multe-ntrebări,
cum poţi înflori neştiut,
ca o pergolă de viţă sălbatică,

chiar de ne suntem atât de departe,
cum numai în fericire poţi fi.