de fiecare dată când plec
încep de la capăt
nu știu nimic să continui
de parcă ar conta
când tot singur urc calvarul
până la hotarul dintre cele două lumi

târâsc picioare
prin locuri ciobite de pietre
s-a așezat pământul
îmi văd umbra
n-am pățit nimic să-mi fie teamă

visul cade
în păienjenișul din ochi
mă întorc în mine
rămân atât de puțin
încât încap într-un singur gând
din necunoaștere