în saboţii mei de lemn crescuse un răsad de pom/ copilărisem în livada cu vişini şi nu voiam să mă plâng nimănui că am numele prea lung/ credeam că pentru cei care nu se mint nici pe sine cortina nu cade/ credeam că viaţa e o fereastră fără păsări lună sau soare/ o fereastră întrutotul deschisă

primăvara îmi ascund părul sub basca croşetată/ e o primăvară cu urzici încă moi cu frunzele de vişin cât degetul mic cu farfuria cu dulceaţă aşezată pe abecedarul îmbrăcat în hârtie mov/ cu etichetele lipite drept şi numele scris de alţii

mă plimb singură pe strada cu piatră cubică / apoi vin femeile acelea în uniformă cu saboţi de plastic în picioare şi bocăne pe tavanul camerei mele până mă ia leşinul/ şed într-un fotoliu capitonat mă scufund şi văd cum mâna cuiva scrie pe tablă un cuvânt/ mă gândesc că universul tot este acel cuvânt / plâng fiindcă sunt precum miezul amar din sâmburele vişinei şi oamenii mă alungă

pe maidanul cu noroi sau pe balta unde tatăl meu pescuia ţipari şi mătasea broaştei
prin muzeul de istorie naturală sau umană
unde visam ceva adevărat

de atunci ochii mei au crescut prea mult/ sunt mai mari decât capetele oamenilor/ decât umbra celui mai înalt om la asfinţit/ mă tem să nu orbesc/ trag cu praştia în ochii mei de goliat/ eu însămi plâng şi tot eu lovesc din inimă