în saboţii mei de lemn crescuse un răsad de pom/ copilărisem în livada cu vişini şi nu voiam să mă plâng nimănui că am numele prea lung/ credeam că pentru cei care nu se mint nici pe sine cortina nu cade/ credeam că viaţa e o fereastră fără păsări lună sau soare/ o fereastră întrutotul deschisă
primăvara îmi ascund părul sub basca croşetată/ e o primăvară cu urzici încă moi cu frunzele de vişin cât degetul mic cu farfuria cu dulceaţă aşezată pe abecedarul îmbrăcat în hârtie mov/ cu etichetele lipite drept şi numele scris de alţii
mă plimb singură pe strada cu piatră cubică / apoi vin femeile acelea în uniformă cu saboţi de plastic în picioare şi bocăne pe tavanul camerei mele până mă ia leşinul/ şed într-un fotoliu capitonat mă scufund şi văd cum mâna cuiva scrie pe tablă un cuvânt/ mă gândesc că universul tot este acel cuvânt / plâng fiindcă sunt precum miezul amar din sâmburele vişinei şi oamenii mă alungă
pe maidanul cu noroi sau pe balta unde tatăl meu pescuia ţipari şi mătasea broaştei
prin muzeul de istorie naturală sau umană
unde visam ceva adevărat
de atunci ochii mei au crescut prea mult/ sunt mai mari decât capetele oamenilor/ decât umbra celui mai înalt om la asfinţit/ mă tem să nu orbesc/ trag cu praştia în ochii mei de goliat/ eu însămi plâng şi tot eu lovesc din inimă
Comentarii
ochii mari
elena katamira -
pe mine ma induioseza poezia asta , are un final foarte bun si multe nuante lirice si o tristete si un de ce si un nu inteleg de ce ne-am ascunde parul sub o basca, crestem si pierderea copilariei e o iluzie, ea este mereu acolo, in livada cu visini, langa toate amintirile nemuritoare
mulţumesc pentru comentariul
Cristina Moldoveanu -
mulţumesc pentru comentariul sensibil şi empatic. Cu prietenie, Cristina