Limba română nu este ca o duminică

Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita țintă la poetul acela blonziu, cu ochi apoși și buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca o duminică și care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă amenințător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecție, ridică nedumerit privirile din hîrtiile sale.
“Ramona, răspunde tu”, încercă profesoara să salveze situația.
Ramona, fetița cu codițe din fața lui, răspunse conștiincios: “Poetul vrea să spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică”. Siguranța de pe fața ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiță s-o urască pentru o clipă. Simțea cum ceafa ei îi arată limba.
“Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?”
Profesoara își îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simțea că nu poate răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat și a ceva aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-și lipească obrazul de această fustă și să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar știa că la școală nu se poate purta ca acasă. La școală se face și se spune totul altfel.
De ce este frumoasă duminica? Se gîndi la duminicile lui din cartierul construit în hăul cernoziomic al marginii orașului: cu ziduri coșcovite și porci crescuți în cotețele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici și asfalturi în călduri, cu Marița din colț vînzînd semințe, cu plopi schilozi și fete mestecînd “ciungă” și cu alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul “copilăriei copilului universal”, cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se plimba la nesfîrșit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a postului de poliție) și Stația cadavre moarte (era un afiș acolo: “A nu se depozita cadavre moarte”), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier urma pămîntul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici asemeni limbii române? Își închipui un limboi luuung, bălos, întins de la Borcan la Stația cadavre moarte, atîrnînd peste blocurile pătrățoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare și întunecoase, între buticuri și afișe electorale rupte, între bețivi mătăhăind descheiați la prohab, optimiști și generoși, și femei cu sîni monstruoși, oh, acele femei ieșind urlînd din apartamente, între scrîncioburile cariate de rugină, atîrnînd strîmb ca niște spînzurători, și mame în capoate matlasate așteptînd buteliile.
“E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui”, auzi glasul directorului din fundul clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor, care venea dinspre ea, nu mai emana…
Însă el nu putea răspunde. Se gîndea la limba vînătă, umflată a lui nea Stelian, pe care-l văzuse spînzurat într-o mansardă printre rufe pe sîrmă, la mirosul de tocăniță, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars și șobolani cu ochi vicleni. Gîndul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu se bete la rond, sub soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de bețiv în duminici după-masa, cînd se dansa îndrăcit, pînă la epuizare, la albeața pîcloasă, de ciment, a cerului, la subsolurile bîhlite…
Tăcea… tăcea…
Apoi spuse hotărît, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor mîngîioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codițele ei atîrnînd cuviincios, atît de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: “Nu, limba română nu este ca o duminică”.