Limba română nu este ca o duminică
Limba română este ca o duminică… Ei, ce vrea să spună poetul aici?” întreabă profesoara. Elevul însă întîrzie să răspundă. Era unul dintre aceia cărora profesorii le spun “brînză bună în burduf de cîine”. Totuși răspunsul n-ar fi fost o problemă pentru el. Atunci de ce nu răspunde? O tăcere nepermis de lungă amenința să strice bunul mers al lecției.
“Hai, Mihăiță!” zice profesoara, apelînd inconștient la acest diminutiv. Era un mesaj ascuns de simpatie, știut fiind că la această vîrstă toți copiii sînt îndrăgostiți un pic de profesoarele tinere și frumoase, cum era ea, la fel cum bolnavii simt o tandrețe mocnită față de surorile ce-i îngrijesc.
Dar elevul nu răspundea. Sau nu putea să răspundă. Se uita țintă la poetul acela blonziu, cu ochi apoși și buze parcă împletite, care spusese că limba română e ca o duminică și care-l privea acum parcă ironic din perete. Tăcerea se lăsă amenințător peste întreaga clasă. Directorul, care venise în inspecție, ridică nedumerit privirile din hîrtiile sale.
“Ramona, răspunde tu”, încercă profesoara să salveze situația.
Ramona, fetița cu codițe din fața lui, răspunse conștiincios: “Poetul vrea să spună că limba română este ca o duminică pentru că este frumoasă ca o duminică”. Siguranța de pe fața ei inteligentă, nesuferită, îl făcu pe Mihăiță s-o urască pentru o clipă. Simțea cum ceafa ei îi arată limba.
“Ia să vedem: de ce duminica este frumoasă?”
Profesoara își îndreaptă din nou privirile spre el. Dar el simțea că nu poate răspunde. Profesoara se apropie. Fusta ei mirosea a proaspăt călcat și a ceva aromitor ca-n bucătăria de vară a bunicilor. Ar fi voit să-și lipească obrazul de această fustă și să-i explice apoi profesoarei că nu poate să răspundă. Dar știa că la școală nu se poate purta ca acasă. La școală se face și se spune totul altfel.
De ce este frumoasă duminica? Se gîndi la duminicile lui din cartierul construit în hăul cernoziomic al marginii orașului: cu ziduri coșcovite și porci crescuți în cotețele din spatele blocului acoperite cu celofan, cu pisici și asfalturi în călduri, cu Marița din colț vînzînd semințe, cu plopi schilozi și fete mestecînd “ciungă” și cu alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul “copilăriei copilului universal”, cum scria în manualul său de limba română. Duminicile se plimba la nesfîrșit cu copiii de seama lui între Borcan (clădirea din sticlă a postului de poliție) și Stația cadavre moarte (era un afiș acolo: “A nu se depozita cadavre moarte”), cele două capete ale cartierului. Dincolo de cartier urma pămîntul negru-negru din jur, descusut de arături. Cum să fie acele duminici asemeni limbii române? Își închipui un limboi luuung, bălos, întins de la Borcan la Stația cadavre moarte, atîrnînd peste blocurile pătrățoase, peste balcoanele cu rufe, prin scările murdare și întunecoase, între buticuri și afișe electorale rupte, între bețivi mătăhăind descheiați la prohab, optimiști și generoși, și femei cu sîni monstruoși, oh, acele femei ieșind urlînd din apartamente, între scrîncioburile cariate de rugină, atîrnînd strîmb ca niște spînzurători, și mame în capoate matlasate așteptînd buteliile.
“E-hei, zeamă de ciomag i-ar trebui lui”, auzi glasul directorului din fundul clasei. Îl ardeau privirile dezamăgite ale profesoarei. Mirosul acela aromitor, care venea dinspre ea, nu mai emana…
Însă el nu putea răspunde. Se gîndea la limba vînătă, umflată a lui nea Stelian, pe care-l văzuse spînzurat într-o mansardă printre rufe pe sîrmă, la mirosul de tocăniță, de gunoi uitat în pubele, de cauciuc ars și șobolani cu ochi vicleni. Gîndul îi zbura bezmetic la vaierul tramvaielor rotindu se bete la rond, sub soarele negru, la hohotul astmatic al unui acordeon de bețiv în duminici după-masa, cînd se dansa îndrăcit, pînă la epuizare, la albeața pîcloasă, de ciment, a cerului, la subsolurile bîhlite…
Tăcea… tăcea…
Apoi spuse hotărît, în ciuda viforului dinspre director, în ciuda privirilor mîngîioase ale profesoarei, în ciuda Ramonei cu codițele ei atîrnînd cuviincios, atît de cuviincios, în ciuda tuturor, a întregii lumi: “Nu, limba română nu este ca o duminică”.
Comentarii
interesant si intrigant
Virgil -
Interesant si intrigant in acelasi timp. Pentru ca toata aceasta perindare aproape cinematografica din mintea copilului (scuze, i-am uitat numele, dar ce conteaza) face parca mai degraba sa te convinga de ce limba romana este ca una din acele duminici fascinante ale copilariei lui. Pentru ca la urma urmei te intrebi de ce a raspuns ca "Nu, limba română nu este ca o duminică”. Avea o parere prea inalta despre limba romana? Ceea ce descrie el ca si "duminicile lui" nu pare neatragator, sau nu pare sa ii fie lui neatragator. Copilul asta ori considera limba romana inferioara duminicilor copilariei lui, ori o considera prea academica, scolastica, teoretica (poate chiar rigida) pentru a putea sa se asemene cu lumea vie, colorata, frematatoare a duminicilor cartierului sau. Intrigant.
Ispititoare
E.Manatu -
sunt aceste cosiderații pe care le faci.Și, probabil, valabile. Opera aperta, nu? Pentru mine lucrurile stau așa: Copilul iubește lb. română în primul rând pt. că o iubește pe profesoara de limba română (am încercat să sugerez sexualitatea incipientă prin gestul lui de a-și pune obrazul pe fusta ei), dar el nu poate accepta propoziția, propunerea poetului (Nichita Stănescu) că lb. română este ca o duminică. Duminica lui Mihăiță e imundă, el deja simte acest lucru, e un preadolescent (chestia asta a lui Nichita se învață în clasa a șasea, ar fi trebuit poate să precizez în text) Și atunci izbucnește: Nu, nu este ca o duminică, adică precum duminicile din cartierul lui mărginaș și mărginit. Mulțumesc pentru o leacă melancolicul comentariu. Aveam nevoie după ce am luat atâtea poace. PS Vreau să scriu "o leacă" ,cine ce are cu mine?
bine scris
alma -
Am citit acest text cu o curiozitate venita din amintirile personale, pentru ca si eu am avut, candva, aceleasi nedumeriri ca si Mihaita. In plus, nu prea imi suna romaneste: "A vorbi despre limba romana este ca o duminica", pentru ca in propozitia subordonata secundara trebuie musai un verb, asa imi suna mie limba romana materna in cap. Dar asta e alta discutie. :) Cel mai mult mi-a placut fragmentul crescendo in care apare "limba" ca proiectie vizuala a unui omonim lexical, foarte bine realizat de scriitor. Intregul text poate fi si un scurt-metraj sau poate in acest scop a fost scris. Oricum ar fi, mi-a placut, e un text asupra caruia parca doresti sa revii in fiecare duminica ploioasa de toamna.