Îmi amintesc și acum de nopțile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mișcarea lor circumpolară printre mestecenii de la orizont. Era toamnă și pădurea cu trunchiuri albe era din nou toată în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar și pentru o clipă. Visasem mai demult că apropierea de ea mi-ar fi dat puteri magice, m-ar fi făcut să-nțeleg rostul lumii, m-ar fi ajutat să zbor printre nori și să trăiesc veșnic.
Bunicul, puternic și chipeș ca un zeu antic, privea la bolta-nstelată și zâmbea, de parcă mi-ar fi anticipat gândurile. L-am rugat să mă ia de mână și să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopții, am pornit amândoi către tăcutele stele.
Cu pași elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el în sus pe panta abruptă. Un grup hoinar de licurici se hotărâse să ne lumineze drumul. În jur, umbrele fantomatice ale liliecilor săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai ușor până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâna ce mă călăuzea.
Odată ajunși sus, imponderabili, am văzut în fața noastră o câmpie imensă de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile, formele și culorile. Alunecarăm curând printre ele și ne scăldarăm în solzii lor de eter. O mare de stele jos, o mare de stele sus. O oglindă reflectându-se pe sine.
“Stelele ne vor aștepta întotdeauna aici” spuse bunicul. “Să nu uiți că ele ne sunt cei mai apropiați prieteni, deoarece și noi suntem doar pulbere de aștri”.
Nu, n-am uitat. În anii ce s-au scurs, în fiecare toamnă, puțin după echinocțiu, plecam împreună cu zeul antic, spre zarea aprinsă de stele. Pluteam fericiți printre formele lor și le admiram simfoniile de lumină. Croiți din aceeași materie cu ele, orbitam de fiecare dată în jurul propriilor noastre rădăcini, devenind, în final, noi înșine, oglinzi ale luminilor celeste.
După mulți ani, bunicul plecă singur, într-o seară cu ger, spre bolta încinsă-n lumină și nu se mai întoarse. A rămas acolo sus, printre stele, și de atunci nu a mai avut cine să mă călăuzească spre orizont în nopțile reci presărate cu ruguri de mesteceni aprinși.
Între timp, rătăcit pe poteci ruginite, am uitat vechiul drum, nu mai știu cum să ajung singur până la cer. De aceea, cu fiecare toamnă ce vine, îl aștept pe zeu să se-ntoarcă, să mă ia iar de mână și să-mi ducă pașii pe cărarea pierdută ce ne leagă de câmpia de focuri de sus. Știu că într-una din zile, îi voi simți din nou puternica mână călăuzindu-mă spre înalțimi.
Privind la bolta înstelată, îmi repet mereu: suntem cu toții doar pulbere de aștri...