Iateresant text, prin contrapondere cu „Pustiul” lui Djamal. Ibn ’Arabi, că tot a venit vorba de el, mai spune: „Dumnezeu a făcut să se deschidă o spărtură….El mi-a spus:«Vezi cȃt de puternic este întunericul acestei lumi. Ȋntinde-ți mȃna și nu ți-o mai poți distinge»….El mi-a zis: «Aceasta e propria Mea lumină. Nimeni altcineva, în afară de mine nu poate vedea înlăuntrul ei»” . Ori, în textul de față este vorba de „întunericul” demonic al reflexiei luminii în vălul care-l ascunde pe Creator, devenit „oglindă”. Reflexie care încearcă, fantasmagoric, să „re-creze” , utilizȃnd valențele cele mai penetrante cele ale unei afectivități legate de tȃnjurea contrariul/lipsei celei/celui de care ai fost despărțit(ă). Căci: „un contur străpuns de absențe pe care și-l leapădă în jăratic împielițând fantasme sorb cu nesaț sângele negru al nopții miros florile nedăruite le ascult căderea sunetul viorii zdrobite de caldarîm scrâșnit demonic”, ca să se încheie cu super-luciditatea inutilității unei astfel de „re-creații”: „al unui final apter”, pus de autor într-o clipă într-adevăr inspirată.