o toamnă întreagă de pedalat
în gol și apoi sângele
urcând turbat până în muguri
o fereastră ce nu poate fi deschisă

în locul în care timpul s-a rupt în două
bucăți grele ascuțite de bazalt
cuvintele nu pot înțepa
nimic nu trece dincolo

nu mai știu nu mai știi de unde începem
și unde ne terminăm
vom sta unul în fața celuilalt
ne vom cunoaște pe rând miile de chipuri

pe care le-am ascuns
în cimentul fricilor noastre
în neputința noastră stranie și frumoasă
de a iubi