În acea zi, dealurile submontane erau oglindite pe cer. Norii luau forme vaporoase, modelaţi de lentoarea vântului. Oamenii aflaţi la coasă pe terase păreau a săruta orizontul cu veneraţie faţă de vremuri de mult apuse, când zeii încă nu erau uitaţi sub praful amintirilor. Arşiţa pârlea frunzele şi alunga peştii în mâl. În sat, animaţia prevestea întunecarea minţilor şi vălmăşagul ideilor. Paloarea chipurilor împrumuta ceva din frica de întuneric a copiilor. Clopotele vuiau prelung, aparent fără motiv. Căruţele cu roţile lor de lemn stârneau praful uliţelor. Animalele gemeau de căldură, oamenii îşi fereau tălpile de asfaltul fierbinte. Purtaţi de valul irezistibil al zvonului, mergeau către centru fără a-şi abandona uneltele. Cârciuma lui Andronic se goli când, imediat ce clopotele îşi începură larma nesăţioasă, patronul anunţă că, pe o perioadă nedeterminată, nu mai vinde nimic. Druţu ieşi ultimul, iar în urma sa, Andronic puse grăbit lacătul pe uşă strigându-şi revoltat nevasta care nu răspundea defel.
Din deal, dinspre biserică , Mutul lui Ghigea cobora strângând chiştoace de pe marginea drumului. Tot satul era adunat sub sălciile de la fântâniţă. Se îmbulzeau în jurul unei căruţe la care era înhămat un cal neobişnuit prin culoarea sa gălbuie.
Ajuns în dreptul şirului de sălcii, pe Druţu îl izbi tăcerea mormântală a mulţimii. Ninu Amarghioalei cu picioarele pe oiştea căruţei şi sprijinindu-se de crupa calului, povestea cât putea de tare conştient de valoarea cuvintelor sale în acel moment.
Mulţimea compactă formă câteva vârtejuri în jurul căruţei fără a se împrăştia. Văzu pe huluba căruţei o lumânare aprinsă lipită de lemnul de carpen în propria ceară, iar de aproape putu distinge chipul pământiu al unui cadavru cu o curea îngustă înţepenită în jurul gâtului. Avea ochii scoşi, iar sub pielea uscată, simţi fojgăiala viermilor. Toţi îşi acopereau faţa. O bătrână îşi plângea fiul pierdut cu zece ani înainte, iar copii mici îi ţineau isonul. Unii nu găseau altceva de făcut decât să dea drumul unor hohote false.
Ieşind din vâltoarea pestriţă, fără să mai vadă cadavrul, îl răscolea încă duhoarea şi auzea muştele roind în jurul lui. Îi simţea viermii fojgăind parcă în propriul corp. Totdeauna fusese marcat de spectacolul descompunerii. Pentru el avea un puls însoţit de dureri de cap; întunericul exploda în pete de culori greţoase.
După o zi de cercetări, presupunerile asupra sinucigaşului puse cap la cap alcătuiră o poveste înfrumuseţată pe alocuri de dorinţa de fantastic a ascultătorilor. Nimeni nu bănuia însă adevăratul motiv al sinuciderii. Nici iubita lui din „Trei Calici” nu avea vreo idee. Totuşi, părerea majorităţii, adoptată şi de un reporter care făcu public cazul, o punea în legătură cu moartea lui Secaru. Era imposibil să se facă abstracţie de recenta încercare a lui Druţu şi de nereuşita lui. Nu erau puţini tinerii care îl admirau pe acesta: „ Ori plecăm , ori ne punem capăt zilelor!” strigau aceştia spărgând sticle în cârciuma lui Andronic. Amatorii de senzaţional avură ce vedea la acest priveghi inedit. Chiar şi văcarul lăsă vitele însetate în ocol pentru a nu pierde noutăţile.
Un omuleţ cu pălărie albă, servietă de conţopist şi o carte religioasă în mâna dreaptă se aburcă pe trunchiul uneia din sălciile tăiate de multă vreme şi utilizat drept masă. După câteva cuvinte rostite încet în chip de invocaţie religioasă, acoperi cu vocea lui sonoră vaierul mulţimii .. Capetele se întoarseră aşa cum un lan de floarea soarelui urmăreşte astrul zilei, sorbindu-i adânc lumina.
„ Cât vă mai ascundeţi de mânia ultimei zile? Cât mai aşteptaţi ca ura voastră să poarte leşurile înecate în băutură spre o creangă a sfârşitului. Nu ştiţi să vă înfrânaţi patimile, nu acceptaţi existenţa ca un drum al purificării, aşteptaţi doar botezul de foc al neputinţei pentru a vă toci genunchii în credinţă. Căutaţi-vă altă cale de salvare decât decăderea, nu stingeţi veninul cu venin!
Ştiu, aici, în satul vostru, s-a făcut un fel de sacrificiu, dar mulţi dintre străbunii voştri au renunţat la ţuică doar pentru a se îneca în plăcerile voluptoase ce însoţesc vinul. Iată, prin credinţa unui vas de cinste, cupele desfrâului s-au transformat în ceva măreţ care să vindece toate beteşugurile, să vă dea tot ceea ce se poate obţine. Priviţi hoitul trecutului vostru mustind de necredinţă sau imaginaţi-vă un viitor de vis! Aş fi plictisitor, dacă m-aş pierde în amănunte. Vă pot spune doar atât: credeţi şi aşteptaţi! Semnul vindecător se va face cunoscut fiecăruia după ce se va căi.”
Sări de pe trunchiul de salcie scăpând cărţulia în praf. O ridică şi, scuturând-o pe un genunchi, îl zări pe Druţu depărtându-se.
„Priviţi-l …oameni buni! Da, are aceiaşi nedumerire cu a voastră dar, ciudăţenia lui îl face periculos pentru sufletele voastre. Ar trebui neglijat sau studiat fără jumătăţi de măsură. De când am venit în satul ăsta, numai de tine aud. Tu nu doreşti faima, aşa cum nici un pustnic n-o doreşte. Ai trecut neobservat prin viaţă, până la încercarea asta nebunească în care mulţi găsesc ceva demn de urmat. Orbii caută îndrumare totdeauna la cineva care este tot orb. Cu aerul tău preocupat doar de sădirea unor mărăcini, de a-ţi linişti viaţa căutând valurile cele mai înalte, i-ai îmbrobodit pe toţi aceşti iubitori de circ. Eu vreau să vindec nebunia ta molipsitoare şi-i voi vindeca, atunci când voi simţi că prăpastia în care ei se aruncă nu mai are fund. Neşansa lor este şi ratarea ta. Ei nu se îndoiesc de ducerea la bun sfârşit a planului tău când, tu te complaci în eşecul tău dus la perfecţiune. Ei se avântă spre nimbul suferinţei tale fără a vedea bucuria ta de a trăi. Te-au condamnat pe tine să fii ceva ce ei nu vor reuşi niciodată; ei nu vor pune punct fără să aibă în faţă un stâlp călăuzitor.
Sufletul tău e obişnuit să piardă, să fie supus, să fie umilit; mlădierea sentimentelor tale nu se potriveşte cu cioburile lor mate şi fără valoare. Eşti mai presus decât mulţi din cei de faţă prin rădăcinile tale; ei admiră numai fluiditatea concepţiilor din clipa în care au reuşit să e oglindească într-una din naivităţile tale. Nu înceta să dezminţi, arată-le adevărul, spune-le că laptele-i alb; altfel nu se vor lecui de spectacolul morţii. Fără să vrei îi deochi cu basmul tău păgân. Ar fi bine să te rupi chiar tu de vraja lui hipnotică Şarpele de Aramă e cu totul altceva decât firul cu noduri al poveştilor tale spus copiilor mari.”

Imaginea cadavrului îi persista în minte. Discursul ce urmase stării de greaţă îl răvăşise. Mâinile îi miroseau a putrefacţie. În minute întregi, pierdea din ochi priveliştea culmilor presărate cu pomi fructiferi şi case izolate. Paşii îl purtară până la casa Imdiolei cu acea siguranţă a păsărilor călătoare. Îl năpădeau vechile amintiri, simple ca veşnicele daruri ale copilăriei. Reuşea să vadă personajele basmului, basmvisului povestit numai de tatăl său care îl bântuiau cu siguranţă pe bătrân în zilele lungi ale vieţii sale mistuite de boală şi singurătate. Îl repovestise şi el în numeroase momente de beţie, mai cu seamă la cârciuma lui Andronic. Căuta în minte cuvântul care trezise în ei pasiunea pentru povestea necizelată în acele vremuri. Poate era numele Irizia sau fundalul suriu cu savoarea nostalgiei pentru poveştile fără sfârşit. Până acum, îi tot căutase un final care să poată fi acoperit de praful timpului, precum numeroasele întâmplări din primăvara vieţii. Cândva, basmul îi ocupa întreaga existenţă; temerile, sacrificiile şi dorinţele cele mai ascunse erau legate de finalul său.
Îi simţea filele incitante ce duceau spre acest final undeva, în preajma primei experienţe erotice, umplând oglinda sufletului său cu urmele unor umbre estompate.
Undeva, la hotarul dintre glasul inconfundabil al tatălui şi pastelul delirului său, asocia marile lui necunoscute cu încrâncenata sa existenţă. Dacă nu ar fi cunoscut povestea care îl obsedase încă din frăgezimea conştiinţei, viaţa sa ar fi urmat alt curs.
Era tulburat. Vorbea cu Amnăraş despre ultimul eveniment care zguduise satul, fără nici o introducere; vecinul, cunoscător ca orice sătean al basmului, îi mărturisea gândurile sale privind Şarpele de Aramă. Îşi însuşise linia principală a poveştii şi acum, trăindu-i succesiunea nefastă a elementelor imaginate de Druţu îi adâncea şi mai mult misterele. Aproape nu mai făcea diferenţa între răceala imaginarului şi pulsul sălbatec al realităţii.
„Îi simt parcă solzii îngheţaţi, mărturisea el. Privitul în ochii săi m-ar salva de teama căderii în ispita morţii. N-are nici o legătură cu faptul că soţia m-a părăsit şi nu-mi pot vedea copiii. Cred că ceva, cineva mă poate scoate din aromeala aceea prelungită, când cad în gol şi aud duioasa baladă a bunicii ca o chemare în vraja unei flori ce-şi răspândeşte polenul ucigaş. Trăiesc frânturile irealităţii, când lucrurile sunt mai simple decât ochiurile unui ciorap împletit. Mă aşez la o masă împărătească, unde fructele satului impun sacrificiul. Toate plăcerile frugale se pierd printr-o plasă rară de pescuit. Până la revenirea la realitate, visele mă umplu de o fericire copilărească. Colecţionez cioburi de imagini, sunete suave, arome efemere. Simt căldura dragostei adevărate după combinaţii alegorizante şi după inevitabilul derdeluş al atracţiei. Irizia nu mai este fiinţa feroce şi complicată; are pieliţa piersicilor în obraji, mă ascultă mângâindu-mă şi îmi povesteşte deseori despre ea. Frumuseţea ei în toiul aromelii mele nesăţioase acoperă neliniştea nefirescului din preajma şarpelui de aramă. Pasiunea ei este împlinită numai prin contemplaţie, prin jocul creării unei făpturi din carnea idealurilor, prin dansul fachiric care mi-o apropie şi o determină să mă învăluie cu chipul şi formele fascinante, strunjite parcă în metal . Sărutul ei mă înfioară cu gheaţa izvorului pur în acer abia îmi înmoi buzele .
Absenţa ei mă transformă într-o entitate a singurătăţii în Univers. Prezenţa ei îmi toarnă în tiparul carnal partea perfectă a personalităţii sale, ale cărei cili depăşesc marginile cunoaşterii. Ea există numai ca oglindire tridimensională a narcisismului meu. Defectele mele îi imprimă virtuţi ale negaţiei, o susţin ca pilonii unui templu lacustru, o fac adorabilă în autoadmiraţia în care se cufundă.
După ce tatăl tău a paralizat, oamenii te roagă să le repovesteşti anumite pasaje ale basmului său. Evită să-ţi reproşeze devierile de la versiunea originală rămasă neterminată. Şi eu te însoţesc, punând la dispoziţia ta excrescenţele mele onirice în călătoria pe un tărâm al mirificului metamorfozat, acolo unde moartea îşi dă întâlnire cu fertilitatea primordială, cu regenerarea ciclică şi subtilitatea sintezei purificatoare. E o adevărată religie în basmul tău. Îţi dă speranţe, creează subterfugiile vieţii plină de spaime şi curge ca pârâiaşele de vin pe gâtlejurile însetate, necesitând imensitate şi lirism cathartic.