am uitat numărul cărămizilor
ridicate
în ogivele unui nou babylon
urc de fiecare dată
sperând să-mi vorbeşti
întunericul dând târcoale urechilor
am învăţat de la străini
aproape toate limbile
sperând că voi afla
cum se spune
“dor”
în alternanţe de roşu şi negru

cobor doar cu tăcerile tale
un fel de seminţe
ale apusului de soare
pe care le mestec
ca să te pot purta
şi mâine până sus