Am descoperit, cu ajutorul autorului, aceste rânduri scrise despre poetul hunedoarean Constantin Stancu la apariţia volumului său de poezie "Păsările plâng cu aripi" - Editura Signata, Timişoara, 1998. Le recitesc cu bucurie şi îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când mă întâlneam, aproape în fiecarea zi, timp de aproape doi ani, cu poetul plângerilor, de care mă leagă o prietenie de 25 de ani, prietenie despre care cred că nu s-a risipit cu totul, ci s-a adăpostit pentru o vreme în cochilia unei scoici şi aşteptă vântul prielnic, la pupa, când îşi va relua cursul, după ce sufletele noastre se vor reculege. Eu, în singurătatea mea din Călan şi el, în singurătatea sa din Haţeg. Între cele două oraşele aşezate la distanţa unei aruncări cu piatra, încă mai zboară păsările prieteniei noastre. Între timp, Constantin Stancu a devenit membru al Uniunii Scriitorilor - Filiala Alba, a publicat şi alte cărţi despre care, recunosc, cu regret, că aveam datoria să scriu, însă vreau să cred că timpul nostru pământesc nu s-a sfârşit încă. Simt nevoia să public aceste rânduri deoerece Constantin Stancu este unul dintre cei mai interesanţi poeţi pe care i-am întâlnit şi care trăieşte aşa cum scrie, la umbra păsării frumuseţii sale interioare.

Un aristocrat al bucuriei

Am răscolit somnul zăpezilor mahmur şi resemnat şi m-am lăsat ademenit de trâmbiţa secretului anotimp, într-un spaţiu fără sfârşit. Seminţe de umbră risipite în somnul zeilor, într-un anotimp al uitării, unde „iarba îşi pune oasele verzi pe un sentiment migrator,/izvoarele curg spre inima cosaşilor/într-un echilibru albastru,/sunt vechi inscripţii amorţite în creierul de nisip al pietrei,/iarba, ca o galaxie,/iveşte în noi elipse pentru sufletele noastre.” (Vremea coasei)
Acolo, mă aştepta Constantin Stancu, să reluăm o poveste pe care nu o începusem niciodată şi să împodobim o noapte care ne va ţine mereu aripile suspendate de o parte şi de alta a păsării condamnate la nemurire.
L-am regăsit pe poetul Constantin Stancu descifrând amprentele paşilor ce au deschis porţi în zăpezi şi am încercat să înţeleg de ce PĂSĂRILE PLÂNG CU ARIPI. Mi-am amintit că sunt tributar aceluiaşi altar al poeziei şi am realizat că apariţia acestei cărţi este o sărbătoare: aşa cum un monument se dezvoltă pe un soclu din dragostea pentru care a fost creat. Dacă aripile spiritului poetului au fâlfâit cândva, în evul mediu, cu siguranţă acestea au plâns la cântecul zăpezilor lui Francois Villon.

Constantin Stancu este unul dintre puţinii poeţi care se exprimă aşa cum trăieşte şi creşte în adânc, în miezul cuvintelor ce necontenit se deposedează de substanţă ca să recreeze acest univers altfel, încât orice început de mişcare devine o posibilă sărbătoare: „Plouă, ca gestul tău între două cuvinte,/plouă şi lumea e un potop de ferestre,/priveşte prin ele/până în memoria de sfârşit a lumii.” (Ferestre)
Poetul Constantin Stancu cunoaşte poteca tainică pe care se aude tropotul inconfundabil al cailor înaripaţi ce se dăruiesc doar celor ce au descoperit lecţia rară a depersonalizării. Din tropotul lor de cristal se sparg
poemele în culori infinite, adăstând dimineaţa la curţile poeţilor autentici.Un aristocrat al bucuriei, acest poet hunedorean a scos una dintre cele mai echilibrate cărţi de poezie contemporană. Şi cred că acesta nu e decât un reper
şi mai cred că poetul Constantin Stancu va modela o piatră rară în salba de aur a poeziei româneşti. „Aştept ca primul fulg/să se aşeze pe gândurile tale,/să aud sunetul pur al începutului de lume …” (Meduza de aur)
Citind această carte, cu fiecare poem încep să doresc liniştea primordială în care îl descifrez pe Constantin Stancu si să simt propriile mele cuvinte pe care adesea le condamn să fie gheare …

Ioan Barb

Călan – Deva, epistolă, decembrie 1998.