niciodată nu îmi intră cuiele prea adînc în mîini
în picioare doar puțin
ar trebui să mulțumesc călăului sau poate femeii lui
pentru mîncarea potrivită sau pentru cămașă
sau poate pentru că mai știe să rîdă cînd face dragoste
așa încît să nu mă străpungă decît puțin
să-mi ciobească oasele antebrațului doar blînd ca un ceasornicar
atunci cînd mă așează pe cruce cînd îmi deschid aripile a fluture
mare și roșu pe lemnul acestui insectar pretutindeni roșu
un roșu țîșnind pe gulerul cămășii scrobite de ea femeia călăului meu
femeia care îmi vrea binele și îl îmbată în fiecare seară în secret
cu vin descîntat cu ambrozie ar trebui să mulțumesc
să mă închin femeii care va spăla sîngele meu ca pe o pată de dragoste
o plată a răscumpărării îi vă săruta mîinile preschimbate în ciocane
și trupul perfect care îmi face umbră acum și picăturile de sudoare
amestecate acolo sus în ultima noastră îmbrățișare
atîrnate de trupul lui amintindu-i de mine