simt chinurile fiecărui șervețel
pe care îl pătez

prietenii mă încurajează ca pe o gânganie
ce iese din cadă
mă doare
mai ascuțit ca niciodată

mai intens ca o păstaie de fasole uscată
strânsă în pumn de o țărancă

există ceva complex în mine care
distruge
care mă scormonește după toată durerea
pentru ca aceasta să îmi poată undui
pe chip liberă

zilele se întâmplă pe un balansoar
e cum vrea cel care stă pe pământ
îmi iau geaca apoi ies afară să miros oameni
în urma mea cineva cade în gol

dar sfârșitul de drum este departe
în acest tablou
și nici eu nu sunt retușat până la capăt