E vremea când cucuvelele cântă sub streșini carbonizate, noaptea nu mai încape în papucii de casă, se dilată peste capcana semnului înlăcrimat. La capătul podului faci bilanțul zilelor pierdute - lăsând la o parte flecăreala lucrurilor mărunte - îți aduci aminte de necazurile poetului și asta cu adevărat te doare până la sângerare și-ți vine să strigi surzilor, sparge-ți cămările, lăsați bulionul să curgă peste piatra dintre hotare, peste malul de fier și malul de cerneală, peste viața mașinii, peste viața Omului Scorbură așteptând răstignirea…
E sâmbătă... Frigul adulmecă apele - cuvinte rebele
îndreptate către centrul vederii -lumină într-o gaură neagră?

Ar fi putut fi o zi fructuoasă
dacă nu te-ai fi gândit la necazurile poetului, la sânii Anei,
sânii Anei cu sfârcurile ieșite de sub foliile însângerate,
la pușlamalele ipocrite rostind, condoleanțe, condoleanțe,
pușlamalele veacului înghiontindu-te respectuos, cu grație chiar
- pentru că, nu-i așa, poetul trebuie să fie ancorat
în realitatea care–l scuipă pe față...

Vremuri de doi lei,
burniță cu clopoței;

Ană, Ană, lapte roșu îți curge din sâni, mâinile îți sunt de calcar stins, ochii - două ceruri albe: Lasă-mă să-ți încălzesc mâinile cu sângele meu, Lasă-mă să-ți curăț ochii, Lasă-mă să pun în ei puțină dimineață, sau, măcar, puțină amiază,
prea suspină piatra în care te-ai zidită, Ană!
Singură te-ai zidit…în rană!

Unde-i oare libertatea iubirii de Femeie,
unde-i oare Dumnezeul poeților la timp îndoielnic, când lacrimile
se comprimă până la pietrificare și apa nu mai poate spăla
mizeria de pe fețele întoarse către pândarul din umbră?

Cu mâna arsă scrii pe feșele însângerate povestea malurilor surpate,
scrii noaptea, crezându-te mai aproape de Dumnezeu, noaptea când durerea se simte la ea acasă; scrii cu teamă și ură,
blestemând neîncăpătoarele semne,
scrii doar cât să nu-ți înghețe degetele pe taste,
cât să mai aburească o dată oglinzile întoarse
de la fața Omului prins între cele două hotare
în timp ce un rege nebun violează nestingherit
registrele umanității.

Noaptea te-nvăluie-n zale fierbinți,
cu mâna arsă spargi ușile bunului trai,
evadezi din ghearele capcanei,
rătăcești prin cartierele piticilor somnambuli
- prieten al câinilor vagabonzi
și-al vagabonzilor câini - și crezi că ești fericit
dacă mâine o să-ncepi de la capăt
dansul pe sârma ghimpată.

Ay, Ană, Ană
“dă-mi o pană
ca să pot scrie
că viața nu e zadarnică”