Plouă metallic în geamul maşinii, nu mai am vârstă nici pe tine nu ştiu dacă te-am avut vreodată, cine din cine se naşte nu mai contează

rimelul întărit pe gene e pământ te trage să-i răscoleşti măruntaiele, să spele pâcla din gânduri, fixezi un punct din care porneşti un raliu cu tine însuţi un teritoriu minat, te joci cu moartea până când o scoli din somn, o legi la ochi şi o învârţi prin cameră să te prindă

râsul are o culoare neobişnuită, în odaie greieri copii praful din podeaua de lut îşi ridică aburii, pelicule alb negru creierul intră-n sevraj

Moartea s-a enervat se hrăneşte cu peşteri, îi şuieri în urechi şi fugi dar uşile deschise nu înseamn-o salvare, lume'a devenit un culoar îngust, oricât ai fugi te urmează dezlănţuită, şi-a scos topoarele şi tropotul fierbinte al paşilor ei te intimidează, zâmbetul ţi-a rămas captiv într-o cuşcă, arunci în spate un cremene dar nu răsare nicio pădure, nici din piepteni nu se ridică un munte nici din tine nu ţâşnesc armăsarii

Culoarul în care te afunzi e o venă spartă, picură iar mirosul îi aspreşte nările, te întrebi de ce-i place să te adulmece să te înghită cu mâinile ei constrictoare, îţi faci un calcul dacă nu e mai bine să o înfrunţi, să porneşti în sens invers s-o traversezi precum umbrele prin ziduri

îţi încordezi muşchii aşteptând pumnalul să se înfingă şi o priveşti adânc în ochi…moarte, tu nu ştii să te joci…văd hologramele embrionilor pe care-i purta mama când a ales să mă nască…stăteai în leagănul încă necioplit şi vegheai răscrucile, să numeri troiţele care duc spre mine.

Nu ţi-am scris nicio scrisoare, niciodată, drumul pe care calc nu e al tău, îmi scutur tălpile ca şi cum aş păşi într-o ţară sfântă…aş vrea să răsară din pământ uriaşii să lupte cu tine, să te rostogolească în iarbă…o iarbă tăioasă…să-ţi taie capul şi să-l otrăvească dar o să-ţi înmulţeşti căpăţânile la primăvară

simţi ce simt eu când mă uit în oglindă şi ştiu că a început numărătoarea inversă? …te-a cuprins vreodată disperarea? te-au atras vreodată prăpăstiile de parcă-n vidul lor verde ar fi captivă nemurirea? ţi-ai desfăcut vreodată panglicile din păr lăsându-l în vânt? Ai mâncat turte cu zahăr?

Te-aş privi drept în coarnele ochilor…să-ţi aduci aminte de mine…să-ţi doreşti să mă învii ca să mă poţi prinde iar…

o să-mi sfârteci trupul cu colţii o să-mi iei sufletul ca pe o rochie vulturilor să-l poarte o vreme deasupra stâncilor apoi să-i dea drumul şi dacă o să se agaţe de plasele pescarilor, îngerii o să-l ducă unde numele tău e înrămat în legendă, dacă nu, o să mă-nhame la galeră pământul

numele meu învelit într-o pânză, cum înveleşti armele unui luptător de elită…cuţitul de vânătoare, gloanţele, mănuşile din piele de căprioară, insignele, o cruce de argint…le vor pune-ntr-un sipet

te multiplici c-o viteză pe care n-o pot descrie…mă-ntreb de ce pădurile sunt atât de laşe încât nu vor să m-ascundă…îşi ţin mâinile-mpreunate şi ochii-nchişi…n-aud cum inima mea caută un înveliş sub scoarţele lor… aş vrea s-o ascund la rădăcina unui brad

ia-mi tot dar inima să rămână acolo vie…ca un copil salvat din burta mamei…râd…copacii s-au sfârşit şi nu-mi rămâne decât să-mi arunc inima-n apă…or s-o mănânce peştii or tinerii or s-o prindă şi or s-o crească-n pielea celor ce-i vor naşte

îmi scot inima şi o privesc…fireturile ei azaleiforme, un con de catifea roşie…un degetar cu zale de mătase, adus din orienturi …pandantive ca o copertă de evanghelie…abia acum mă întreb…a mai purtat cineva inima asta? un fagure plin cu fluturi, filigranurile ei mă copleşesc

moartea m-a ajuns…priveşte uimită frumuseţea aceea de inimă … din cupa ei se prelinge un mir … inima mea e un talger cu icre negre … moartea îngenuchiază în faţa mea neîndrăznind s-o atingă… mâinile ei se transformă într-o pernă suspendată se leagănă deşi n-aud niciun cântec …aşez cu grijă o coroană
se rarefiază limpezimea contururilor…mă gândesc la cea mai frumoasă imagine pe care am întâlnit-o pe pământ…nicio durere…niciun spin…răsăritul în ograda bunicilor…satul înconjurat de dealuri şi soarele… un disc roşu înmuiat în ceaiul de iasomie al dimineţii…petecul de zăpadă din livadă…şi inima mea ca o gogoaşă din care îşi va hrăni mătasea un vierme