Am observat cum ne îndepărtăm în mod constant de dușmani. Și cu toate acestea ei se pare că sînt oamenii care în mod incontrolabil au cele mai multe șanse să ne spună adevărul. Sau cel puțin adevărul despre defectele noastre. Ar trebui să păstrăm tot timpul unul lîngă noi. Dușmanii onești sînt foarte rari.

*

Nu pot să ascund faptul că am oroare față de teologi. Dacă aș fi Dumnezeu m-ar oripila ideea că cineva fabulează sau speculează pe seama mea. Și apoi dacă Dumnezeu este cineva (sau ceva) de care se poate apropia ficare om, de ce ar mai fi nevoie de o întreagă știință pentru asta... Nu am auzit niciodată de un tratat academic despre mersul pe bicicletă sau despre aprinsul focului. Mă tem că nevoia de teologie vorbește nu neaparat despre complexitatea lui Dumnezeu cît despre obsesia noastră pentru complicararea lucrurilor.

*

Este posibil ca internetul, tehnologia în general, să moară, să dispară. E ciudat dar în ciuda avantajelor ceva ne spune că toată artificialitatea asta este dăunătoare. Ceva greu de definit pare fundamental rău sau poate doar greșit învățat. Aceeași senzație ciudată pe care o ai cînd găsești un portofel plin cu bani iar ghereta polițistului este închisă cu lacăt. Lucrurile nu ar trebui să fie așa. Dar nici nu știi cum ar trebui să fie.

*

Se pare că în orice lucru există poezie. Dar preferă să stea ascunsă. Precum un animal sălbatic. Nu iese afară decît cînd este absolut liniște și are siguranța că nu o vede nimeni. Se întîmplă uneori să te afli incidental acolo. Ca atunci cînd ieși din pădure la marginea unei ape și te trezești că pe celălalt mal se adapă un urs. Sau o capră sălbatică. De cele mai multe ori nu ai aparatul de fotografiat la tine. Rămîi doar cu amintirea. Care îți întărește și mai mult convingerea că poezia există. Că nu este departe de noi. Dar că nu va putea fi niciodată un animal domesticit.