Iunie 2008
O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.
La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.
Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.
Apoi, monolog. Fără să mă privească: „…nu reuşesc să le povestesc băieţilor mei, născuţi după…acum au şaptesprezece şi şaisprezece ani…ce am ales, atunci, conştientă, cu o luciditate dincolo de orice… iar după 20 mai, plină de lehamite, m-am închis în casă…. apoi, pe 14 iunie, la uşa mea a venit unu, în blugi şi cu geacă…. m-a ademenit afară, nu mai ştiu ce mi-au îndrugat…acolo erau încă doi… cu căşti cu lămpașe…. haine uzate, murdare… dar mâini curate…impecabil de «curate»…. … apoi urcarea, cu forţa, într-o Dacie…Jilava, Măgurele, bătăi…nu realizam ce se întâmplă…. după un timp, în simplitatea durerii mele, citind istorie interzisă înainte, dar şi neoficial după, am perceput înţelegând Piteştiul, Sighetul, Canalul…Şi cum şi de ce acea luciditate a mea şi com-uniune din Piaţă peste generaţii, am ales s-o trăiesc….şi nu pot s-o transmit… prin vorbe, propriilor mei copii…dar totuşi… cu orice prilej de bucurie sau tristeţe colectivă, bucureştenii simt spontan nevoia, după ce au trecut atâţia ani, să se adune la Universitate, iar copiii mei sunt acolo, de fiecare dată…. să fie doar o frumoasă inerţie manipulatoare care-i adună într-un anumit loc şi pe cei care au fost acolo în '89 - '90, dar şi pe cei care aveau atunci doar câţiva ani sau chiar nu se născuseră?... şi sper că o astfel de inerţie să dureze… şi să se transforme, mai devreme sau mai târziu, în acea luciditate a mea de atunci…”
Am sorbit amândoi, în tăcere, din cafelele care începuseră să se răcească.
„ Nu înţeleg, te-au luat de acasă?!”
„Simplu : de vreo trei, patru ori, ca să vorbesc de la balcon, a trebuit să dau buletinul. Şi să fiu trecută pe-o listă. De acolo, adresa…”
Şi, obsedant, monologul continuă : „…mâinile «curate», chiar cu manichiura făcută, amănuntul întipărit ... în contrast cu hainele… Brătianu-istoricul, Valeriu Gafencu, Coposu, Hosu….atâţia şi atâţia….«fascistoidii» ăia de care vorbeşte, de câte oria are ocazia, Iliescu-Ilici cu o ură care-i ţâşneşte prin toţi porii ….cum să le spun, azi, la şcoală, copiilor din clasă care par a nu mă-nţelege…. şi manualele astea « noi» de «istorie»…nu vreau, nu vreau să mai vorbesc… mi se face greaţă… îmi vine să vărs…simt cu mi se strânge stomacul în gât… ca atunci, la Măgurele, când, trasă de păr şi trântită pe spate, o bestie a vrut…”
Cineva, acum, aici, cu cinism, poate o să spună că sunt «patetic»…..Îi voi răspunde tranşant : nu din întâmplare eu am fost ACOLO şi acel «cineva», nu!
Iunie 2009
Ce am scris in iunie 2008 este autoficţiune. Şi aceasta deoarece: ”Doamna” de care vorbesc în acel text nu există. Pe 14 iunie m-au vizitat (în lipsă) cei care au fost amintiţi. Am aflat de la vecini. Tot vecinii au fost şi cei care mi i-au descris. Şansa mea (intuiţia ?) a fost că pe 12 iunie am plecat de acasă. M-am mutat la nişte cunoştinţe care locuiau în Băneasa. Pentru a fi mai aproape de Otopeni de unde trebuia, pe 15 iunie, să iau avionul pentru a pleca în străinătate. Ce s-a întâmplat în 13 – 14 iunie am văzut (numai) la TV. În «Piaţă» am fost, de când a început, în fiecare zi, dar numai până pe 20 mai. După alegerile din «Duminica Orbului» mi s-a făcut ”lehamite”. Cei care au rămas până pe 13 iunie am considerat că nu mă mai reprezintă. În septembrie, când m-am întors, am fost la cimitirul Străuleşti (cu prilejul unei înmormântări). Şi am văzut puzderia de morminte – încă proaspete. Pe cruci scria : ”1990 Neidentificat” (nu ştiu acum ce-o mai fi pe acolo). Îmi amintesc o anecdotă, spusă de comicul rus (dizident) Raikin. Într-un spectacol din Bucureşti, prin ’80 şi ceva. Ci că la unul care repara televizoare vine o băbuţă cu un «Rubin» (cei de pe vremea mea mai ştiu despre ce e vorba).
-Ce-are, măicuţă, televizorul?
-Păi nu-mi place ce se vede la el.
-Adică, face purici ?
-Nu. Da’ chiar nu-mi place ce văd acolo.
-Păi asta nu-i treaba mea.
-Da a cui ?
-A celor care se dau în spectacol.
-Dumneata dacă nu repari ca lumea un televizor nu eşti data afară?
-Ba da.
-Dar pe ei de ce nu-i dă nimeni afară ?
-Stai, măicuţă, au şi ei un regizor.
-Păi, pe el de ce nu-l dă afară ?
-Regizorul ăsta are şi el deasupra….
-P-ăla de deasupra de ce… ?
-Ascultă, măicuţă, eu repar televizoare, nu fac politică!
Aşa că, dragi tovarăşi, hai să nu mai facem politică. Că, mie unuia, chiar mi s-a făcut lehamite. Încă din ’90. Dar despre spiritul, adevăratul Spirit, al «Pieţii Universităţii» eu voi mai vorbi înainte de 13 iunie, în fiecare an de-acum încolo.
Iunie 2010
Pe la 17 – 18 ani, îl citeam pe Kant. Şi, evident, nu înţelegeam nimic. Dar îl păstram pe noptieră, lângă pat ca să pot adormi (cu coşmaruri). Apoi l-am înlocuit cu “Scurta biografie a lui Stalin”. Şi lucrurile mergeau mai bine. Adormeam mai ușor şi coşmarurile se atenuaseră. Dar…dar apăreau, de acum, în timpul zilei. Am trecut, apoi, la – ce credeţi ? – “Cartea lui Mao”. Lucrurile s-au îmbunătăţit simţitor. Numai că, ziua, coşmarurile au devenit insuportabile. Mă maturizasem”. Aiurea! Încet, încet, am devenit nesimțit şi “ironic”. Au mai fost câteva “flash-uri”. În ’89 şi ‘90. Dar doar “flash-uri” au fost. Acum privesc cu detaşare cum plăcile tectonice – înainte, în timp ce şi după marea Rebeliune de pe Kronstadt şi Anti Oedipiana Schizofrenie Capitalistă – şi-au urmat (şi îşi) urmează drumul nestingherite spre intrarea în altă dimensiune (spirituală?!) şi agonizez râzând şi pieptănându-mă pe chelie; tot aşa, cu părul într-o parte.
Comentarii
da
Virgil -
da, trebuie scris despre asta. cred ca toţi cei care am fost acolo, mai mult sau mai puţin, în trup sau în spirit, ar trebui să scrie despre asta. nu ştiu de ce dar am avut întotdeauna senzaţia că este probabil singurul eveniment, singura revoltă politică autentică a româniei moderne. singura revoltă cu spirit clar anticomunist. în zilele acelea am fost mai europeni decît am putut să ne imaginăm vreodată. am fost mai americani decît am fi visat vreodată. în zilele acelea am fost noi înşine. cred că pînă şi politologic vorbind aceea a fost singura revoluţie din istoria românilor. singura dată cînd o parte din români vroiau să facă o transformare politică. nu doar un cinism apolitic sau o cerşetorie economică. în zilele acelea o parte din români chiar credeau într-o filozofie politică, într-un mecaninsm politic care poate administra ţara şi a o face să fie ea însăşi. chiar şi astăzi cred că singura şansă autentică a româniei este spiritul "revoluţiei de la universitate". şi s-ar putea spune multe despre asta.
părere
bobadil -
părerea mea, tot așa, ca participant la piața universității cam de când s-a instaurat ea prin aprilie cred și până în iunie când a fost minerizată to death la apelul muncitoresc al tovarășului Ion Vladimir Gorbaciov Iliescu este că fenomenul a fost un fel de flower-power aruncat peste timp în acel an de niște partide istorice care abia se decriogenaseră și din care fiecare participant a priceput cam ce a vrut. Pentru mine farmecul pieței universității ăsta a fost, că puteai acolo să faci și să zici ce vrei, te simțeai băgat în seamă, chiar și țiganii care musteau pe acolo se simțeau luați în seamă... flower power cum am mai spus.
Însă una peste alta cred că o grămadă de trepăduși care includ dar nu se rezumă la o destul de largă categorie de așa-ziși intelectuali răsăriți după 89 ca ciupercile după ploaie și-au însușit acest fenomen care, repet, în viziunea mea nu a avut nici cap și nici coada întocmai ca festivalurile de la woodstock din anii de grație ai lui sign-of-the-times, și apoi au făcut din el un fel de martiriu folositor.
În opinia mea în România nu a existat martiriul pieții universității, a fost o manipulare pe trei planuri, martiriu a fost doar la nivelul acelor persoane care au fost ucise sau schilodite și pentru care eu mă rog și aprind o lumânare ori de câte ori am ocazia... și în general în românia nu a existat martiriu adevărat de la horia cloșca și crișan încoace probabil.
O varza intelectuală care se voia de brussels amestecată cu țigani vânzând ciungă.
Asta ca să rezum fenomenul piața universității.
Iar Gorun nu mă miră că zice ce zice, el m-a obișnuit cu sforăiturile astea model Human Resources Patapievici care mai nou pretinde că scrie despre 'ultimul Culianu'.
În încheiere un cât se poate de în spiritul pieții universității... hai sictir!
Andu
Greşit,
Sixtus -
Andu. Gorun ăla n-are nici o legătură cu Patapievici care-i mic copil pe lângă el. G. e, pur şi simplu, un mutant. De la patrulea nivel de manipulare al Conspiraţiei Mondiale. What is it to Be Like a Bat if one removed the viewpoint of the bat? Las’că-i venim noi de hac! De la al cincilea. Numai aşa vom reuşi! Trăiască Noua Revoluţie Mondială! Bobadili din Toate Ţările, Uniii-vă!
Un Bobabilistic. (Abia am reuşit să obţin un bilet de învoire. Că doctoru’ zicea: „Lasă-mă dom’le în pace, mă doare capu’, nu vezi ce jos zboară pisicile azi?”)
P.S. Boba, d-aia te iubesc eu pe tine, că mi-eşti simpatic. Şi tot d-ai te şi citez „negativismul e lung, mai lung decat calea ferata de la vascauti la barlad (vezi intrebari existentiale)”.
Gorun
Piaţa Universităţii 90'
Lentib -
a fost un spaţiu social şi politic eterogen, amorf dar plin de entuziasm şi naivitate politică din păcate.
Ironia sorţii face ca ministrul de interne din acea perioadă, generalul Chiţac să fie acum în puşcărie pentru crimele de la Timişoara din dec. 89.
Am fost şi eu în Piaţă câteva zile bune. Era o atmosferă frumoasă, dătătoare de speranţă. Comparaţia lui Bobadil cu Woodstock-ul nu este o exagerare. Era acolo ceva pur dar din păcate lipsă de pragmatism politic.
Intelectualii adevăraţi au făcut din păcate figuraţie în acea perioadă şi nu numai. Grupul de Dialog Social organiza întâlniri romantice filosofând despre comunism şi democraţie, în timp ce şacalii de la Ştefan Gheoghiu începeau să construiască edificiul pe care în fapt îl stăpânesc şi acum, ei sau copiii lor.
Ar fi multe de spus. Iar speranţa moare ultima.
Revin
Lentib -
cu o mică istorisire. Acum câteva săptămâni am văzut un interviu cu reputatul academician Alexandru Surdu, un om de o valoarea profesională enormă dealtfel. Întrebat dacă e bine ca intelectualii să intre în politică în situaţii excepţionale cel puţin, el răspunde "fiecare să facă ce se pricepe cel mai bine".
Un răspuns halucinant, dezamăgitor. Un mod elegant poate de disculpare. Există o nuanţă fină aici. Dar o atitudine, un gest public într-o chestiune naţională înseamnă neapărat acţiune politică sau laşitate în stare pură ?
erata
Lentib -
Dar o atitudine, un gest public într-o chestiune naţională înseamnă neapărat acţiune politică iar absenţa lor nu cumva este laşitate în stare pură ?
politica nu este o curvă
Virgil -
știți care e problema?! românii au o sudo-pudibonderie moralo sudo-creștino-mioritică de un apolitism debordant. și ăsta este blestemul lor. pragmatică sau nu, naivă sau cinică, implicarea în politos este implicarea în viața orașului tău, a străzii tale, a comunei tale, a țării tale. și nu e o curvă. că dacă e atunci și viața e curvă, și frumusețea e curvă, și munca e curvă. și creația e curvă, și atunci mai bine ne ducem la mănăstire și ne retragem în sfîntoșenia noastră de doi bani, necoruptă de vicleanul occident sau de ipocrita americă. asta e pierzarea intelectualului român. mie pînă și întrebarea asta mi s-a părut o prostie, „dacă e bine ca intelectualii să intre în politică?” dar cine să intre?? analfabeții?? handicapații mintal? preșcolarii? anti-intelectualii? te apucă groaza numai cînd auzi că cineva în românia mai e în stare să pună o astfel de întrebare. de aceea nu avem nici acum clasă politică. pentru că oameni din aceștia se uită la politică ca la o ciumă, ca la lepră sau sifilis. păi de aia arată ăia care fac politică în românia așa cum arată.
în grecia antică se considera că societatea trebuie administrată de înțelepți. nu e ăsta (sau ar trbui să fie) un fel de echivalent al intelectualului?
marele om de stat edmund burke a spus cîndva: “All that's necessary for the forces of evil to win in the world is for enough good men to do nothing.”
faceți voi traducerea...
negativismul
bobadil -
multzam Gorune, mergem mai departe
Domnule Gorun,
Lentib -
este bine că aţi adus în atenţie acele evenimente. Oamenii trebuie să nu uite că lipsa solidarităţii întru binele comun are efecte pe termen lung.
Mă gândesc cu invidie la felul cum în Cehoslovacia încă nedivizată, un scriitor disident, Havel, a putut să devină şef de stat şi să reformeze societatea.
Cu respect
De asemenea
Ioan Bistriteanul -
domnule Gorun. Numai cu dorinţa dumneavoastră mi-aş permite să preiau texte de aici şi să le infiltrez pe modestul meu blog. www.ioanbistriteanul.ro. Ar fi onorant pentru mine. Dacă doriţi acest lucru, o fac. Bineînţeles, cu specificaţia autorului.
Ioan
Virgil -
Ioan, am observat că ai folosit un alt comentariu pentru aţi face publicitate. Am tăcut. Zic eu din bun simţ. Este oare prea mult să cer asta şi de la tine?