Iunie 2008

O întâlnire recentă, pe stradă, peste ani. Ne-am recunoscut. Cei ce au fost prin Piaţa Universităţii, atunci, parcă în altă viaţă, se pare că se recunosc instantaneu. Ea, profesoară de istorie. Ieşită de pe băncile facultăţii în ’89.

La o cafea am stat, un timp, tăcuţi.

Avea o privire stinsă. Ba nu, concentrată înspre niciunde.

Apoi, monolog. Fără să mă privească: „…nu reuşesc să le povestesc băieţilor mei, născuţi după…acum au şaptesprezece şi şaisprezece ani…ce am ales, atunci, conştientă, cu o luciditate dincolo de orice… iar după 20 mai, plină de lehamite, m-am închis în casă…. apoi, pe 14 iunie, la uşa mea a venit unu, în blugi şi cu geacă…. m-a ademenit afară, nu mai ştiu ce mi-au îndrugat…acolo erau încă doi… cu căşti cu lămpașe…. haine uzate, murdare… dar mâini curate…impecabil de «curate»…. … apoi urcarea, cu forţa, într-o Dacie…Jilava, Măgurele, bătăi…nu realizam ce se întâmplă…. după un timp, în simplitatea durerii mele, citind istorie interzisă înainte, dar şi neoficial după, am perceput înţelegând Piteştiul, Sighetul, Canalul…Şi cum şi de ce acea luciditate a mea şi com-uniune din Piaţă peste generaţii, am ales s-o trăiesc….şi nu pot s-o transmit… prin vorbe, propriilor mei copii…dar totuşi… cu orice prilej de bucurie sau tristeţe colectivă, bucureştenii simt spontan nevoia, după ce au trecut atâţia ani, să se adune la Universitate, iar copiii mei sunt acolo, de fiecare dată…. să fie doar o frumoasă inerţie manipulatoare care-i adună într-un anumit loc şi pe cei care au fost acolo în '89 - '90, dar şi pe cei care aveau atunci doar câţiva ani sau chiar nu se născuseră?... şi sper că o astfel de inerţie să dureze… şi să se transforme, mai devreme sau mai târziu, în acea luciditate a mea de atunci…”

Am sorbit amândoi, în tăcere, din cafelele care începuseră să se răcească.

„ Nu înţeleg, te-au luat de acasă?!”

„Simplu : de vreo trei, patru ori, ca să vorbesc de la balcon, a trebuit să dau buletinul. Şi să fiu trecută pe-o listă. De acolo, adresa…”

Şi, obsedant, monologul continuă : „…mâinile «curate», chiar cu manichiura făcută, amănuntul întipărit ... în contrast cu hainele… Brătianu-istoricul, Valeriu Gafencu, Coposu, Hosu….atâţia şi atâţia….«fascistoidii» ăia de care vorbeşte, de câte oria are ocazia, Iliescu-Ilici cu o ură care-i ţâşneşte prin toţi porii ….cum să le spun, azi, la şcoală, copiilor din clasă care par a nu mă-nţelege…. şi manualele astea « noi» de «istorie»…nu vreau, nu vreau să mai vorbesc… mi se face greaţă… îmi vine să vărs…simt cu mi se strânge stomacul în gât… ca atunci, la Măgurele, când, trasă de păr şi trântită pe spate, o bestie a vrut…”

Cineva, acum, aici, cu cinism, poate o să spună că sunt «patetic»…..Îi voi răspunde tranşant : nu din întâmplare eu am fost ACOLO şi acel «cineva», nu!

Iunie 2009

Ce am scris in iunie 2008 este autoficţiune. Şi aceasta deoarece: ”Doamna” de care vorbesc în acel text nu există. Pe 14 iunie m-au vizitat (în lipsă) cei care au fost amintiţi. Am aflat de la vecini. Tot vecinii au fost şi cei care mi i-au descris. Şansa mea (intuiţia ?) a fost că pe 12 iunie am plecat de acasă. M-am mutat la nişte cunoştinţe care locuiau în Băneasa. Pentru a fi mai aproape de Otopeni de unde trebuia, pe 15 iunie, să iau avionul pentru a pleca în străinătate. Ce s-a întâmplat în 13 – 14 iunie am văzut (numai) la TV. În «Piaţă» am fost, de când a început, în fiecare zi, dar numai până pe 20 mai. După alegerile din «Duminica Orbului» mi s-a făcut ”lehamite”. Cei care au rămas până pe 13 iunie am considerat că nu mă mai reprezintă. În septembrie, când m-am întors, am fost la cimitirul Străuleşti (cu prilejul unei înmormântări). Şi am văzut puzderia de morminte – încă proaspete. Pe cruci scria : ”1990 Neidentificat” (nu ştiu acum ce-o mai fi pe acolo). Îmi amintesc o anecdotă, spusă de comicul rus (dizident) Raikin. Într-un spectacol din Bucureşti, prin ’80 şi ceva. Ci că la unul care repara televizoare vine o băbuţă cu un «Rubin» (cei de pe vremea mea mai ştiu despre ce e vorba).

-Ce-are, măicuţă, televizorul?

-Păi nu-mi place ce se vede la el.

-Adică, face purici ?

-Nu. Da’ chiar nu-mi place ce văd acolo.

-Păi asta nu-i treaba mea.

-Da a cui ?

-A celor care se dau în spectacol.

-Dumneata dacă nu repari ca lumea un televizor nu eşti data afară?

-Ba da.

-Dar pe ei de ce nu-i dă nimeni afară ?

-Stai, măicuţă, au şi ei un regizor.

-Păi, pe el de ce nu-l dă afară ?

-Regizorul ăsta are şi el deasupra….

-P-ăla de deasupra de ce… ?

-Ascultă, măicuţă, eu repar televizoare, nu fac politică!

Aşa că, dragi tovarăşi, hai să nu mai facem politică. Că, mie unuia, chiar mi s-a făcut lehamite. Încă din ’90. Dar despre spiritul, adevăratul Spirit, al «Pieţii Universităţii» eu voi mai vorbi înainte de 13 iunie, în fiecare an de-acum încolo.

Iunie 2010

Pe la 17 – 18 ani, îl citeam pe Kant. Şi, evident, nu înţelegeam nimic. Dar îl păstram pe noptieră, lângă pat ca să pot adormi (cu coşmaruri). Apoi l-am înlocuit cu “Scurta biografie a lui Stalin”. Şi lucrurile mergeau mai bine. Adormeam mai ușor şi coşmarurile se atenuaseră. Dar…dar apăreau, de acum, în timpul zilei. Am trecut, apoi, la – ce credeţi ? – “Cartea lui Mao”. Lucrurile s-au îmbunătăţit simţitor. Numai că, ziua, coşmarurile au devenit insuportabile. Mă maturizasem”. Aiurea! Încet, încet, am devenit nesimțit şi “ironic”. Au mai fost câteva “flash-uri”. În ’89 şi ‘90. Dar doar “flash-uri” au fost. Acum privesc cu detaşare cum plăcile tectonice – înainte, în timp ce şi după marea Rebeliune de pe Kronstadt şi Anti Oedipiana Schizofrenie Capitalistă – şi-au urmat (şi îşi) urmează drumul nestingherite spre intrarea în altă dimensiune (spirituală?!) şi agonizez râzând şi pieptănându-mă pe chelie; tot aşa, cu părul într-o parte.