mi se spune să nu mă gîndesc la trecut
să uit că a existat vreodată să îl ignor
și este singura dată cînd îmi vine
să strîng de gît pe cineva
pe cel ce mi-o zice cu aplombul acela de idiot școlat
de parcă mi-ar cere să mă jupoi de piele
să mă eviscerez
să fiu ca o insectă
căreia îi smulgi capul și o lași să meargă
în voia ei mai departe
mereu în cercuri fără sfîrșit
dar oare poate să își uite bătrînul ăsta tăcut trecutul
ăla de a zăcut douăzeci de ani în închisoare
pe nedrept pînă a învățat greaca și ebraica
și i-a încărunțit logodnica
sau fata asta palidă și gîngavă își poate uita
clipa violului și restul
incestului copilăria ce n-a fost să fie
își poate uita nenorocitul ăsta mîna amputată
după ce i-a zdrobit-o presa hidraulică
precum zdrobești o păpușă de paie
cînd a ațipit în schimbul de noapte
își poate oare uita mama senzația aceea de beatitudine
cînd gura pruncului îi înfuleca hămesită sfîrcul
și cînd totul se scurgea din ea ca dintr-o prisacă spre viața veșnică
mi se spune să nu mă gîndesc la trecut
să îl ignor să uit că a existat vreodată
dar tocmai amestecătura asta de zgomote
de imagini de trădări și extaze
învălmășeala asta de canalii și sfinți de oameni și neoameni
care mi-au traversat cu unghiile și privirile lor trupul
și mintea și rănile și căderile și singurătățile
toată cohorta asta de zile și promisiuni neîmplinite
de mirosuri de strigăte de minciuni
de uși nedeschise de bucurii inexplicabile
de răscruci pe care nici acum nu aș ști să le aleg mai bine
toate astea sînt eu măi omule iar dacă uit
totul devine și mai mizerabil decît e
o marmeladă amorfă de biți și molecule de unde și cîmpuri
atîta doar și o inexplicabilă senzație că tu ești periculos
dar n-am să mai știu nici măcar numărul de mașină al lui dumnezeu