când devii trist rămâi singur în pragul casei tale
ca un copac ce nu cunoaşte libertatea mersului
te slujeşti de cuvinte ca de o plasă de prins muşte
atâtea lovituri de ciocan în piatra filozofală
şi nimic nu explică moartea

construieşti singur temniţe în care îţi închizi pe viaţă culorile
laşi liber negru culoare pe care poţi fredona în voie
după îndoielile sufletului tău
noaptea te ucide sub poveri pe care nu le mai poţi duce
nu ai găsit nicio divinitate care să dăinuie
care să-ţi mişte puţin sufletul
aşa cum ceaiul luat împreună după clipele de dragoste
îţi înmuia oasele
că simţeai cum dormeau în tine toţi îngerii şi visau liber
istorii simple fără eroi şi fără cuceriri

acum cuvintele ţi-au îmbătrânit subit
iar moartea lor nu e decât un mod de a marca timpul
un tic ceva mecanic ce învârteşte lumea pe degete
cu sens fără sens nu-ţi mai pasă
ca-ntr-un muzeu în care nu se mai moare
se alunecă doar dintr-un timp în altul
până când oamenii din jur devin oameni normali
iar normalitatea o uşă falsă
mai falsă decât zâmbetul Monei Lisa