Nu se mai întorc vremurile în care
cerul era locul unde cojeai lumina cu palmele pline de palme,
cu ochii tăi, numai cu ei, numai ai tăi,
când lucrurile nu trebuiau explicate, despărţite, umplute cu sens,
când toate rănile nu purtau nume de oameni şi oameni, erau doar bube
se pupau şi treceau.
Nu se mai întorc, nu se mai,
braţele abia mai acoperă carnea ruptă de beznă,
pleoapele tale văruiesc vânăt măruntaiele lucrurilor,
şi rănile, ah, rănile nici nu mai cheamă, nici nu se mai spun,
te culci ca o dungă jupită de viermi
şi asculţi cum râde lumina.
Degeaba, degeaba, degeaba,
nu se mai întorc, întorsule suflet,
nici tu nu mai vii acasă ca porumbelul voiajor într-o zi de paşte,
nu mai vii;
numai uneori, noaptea,
când cerurile îşi varsă nucile de cocos în palme despreunate,
când ochii s-au închis în ochii cruzi,
când oamenii şi-au schimbat numele şi au uitat de nume,
numai şi numai atunci păşeşti oasele în vârful aripilor
şi aşezi sub stern
o rădăcină uscată.
Comentarii
Mi-a plăcut mult această
Cristina Moldoveanu -
Mi-a plăcut mult această poezie. Imagini puternice, cum ar fi carnea ruptă de beznă, râsul luminii şi altele. E închegat şi expresiv. În final, nu ştiu de ce, nu îmi prea place cuvântul stern, e puţin deplasat faţă de vocabularul utilizat în rest. Eu aş spune coşul pieptului sau altceva. Îmi amintesc şi de un cântec "vino numai noaptea când tăcerea.."
Da,
poema -
un text matur, frumos. Am remarcat modul parcă pulsant în care curge poemul, "melodia" lui, ca să spun așa.
...
Sixtus -
„Este un bun test al poeziei că atunci când este luată ad litteram duce la nonsens” (Hudson Maxim, The science of poetry and the philosophy of laguage, 1910).
Un poet drag mie zice undeva că îşi reciteşte unele poezii şi se întreabă ce-a vrut să spună şi nu ştie dar îi place ce-a spus. Pentru că, după umila mea părere, poezia, adevărata poezie,este sugestie de puterea continuului şi nici măcar una de puterea unui infinit numărabil.
Acestea sunt filtrele prin care încerc să judec textul de faţă.
Să descifrez.
E vorba de prezentarea unui proces:
(1) la început, în trecut, reprezentarea a fost o reflectare/mascare/ pervertire a sacralităţii unei realităţi de bază; (2) apoi, printr-o nouă reflectare de ordin doi, de data asta asupra primei reflectări memorate, s-a mascat/pervertit şi mai mult realitatea de bază, ajungându-se la mascarea absenţei unei astfel de realităţi; (3) o nouă şi ultimă reflectare de ordin trei ajunge să nu mai aibă nici o relaţie de nici un fel cu realitatea de la care s-a plecat devenind, pur şi simplu, un simulacru. Astfel, ultima reflectare-simulacru este cea care, până acum, este chiar ultima şi cel mai recent memorată, estompându-le pe cele anterioare: „şi aşezi sub stern/ o rădăcină uscată”. (Aş putea să dau mai multe citate din text pentru a ilustra etapele procesului; las cititorului plăcerea de a o face).
Este „boala” autorului – pe care am semnalat-o şi cu alte ocazii - de a prezenta, la nivel de text ca întreg, o interpretare precisă.
Păcat de frumuseţea metaforizării la nivel de cuvânt, propoziţie şi frază în măsura în care „întregul” închide şi nu deschide sugestia. Este o poezie „gândită” lucid, ca demonstrarea unei teoreme sau a unei teze; iar luciditatea nu este, în nici un caz, una „poetică”.
Două elemente salvează încercarea autorului: melodia de la început şi reproducerea ritmului acesteia în cadrul textului.
- domnului Manolescu -
a.a.a. -
Şi eu am mai spus-o şi cu alte ocazii - nu cred că în poezie este loc pentru filosofie imanentă. Nici pe lângă ea. Lirismul are deja filtrul său criptic, iar caracterul ezoteric al filosofiei, pus peste primul, este dăunător.
Asta nu înseamnă însă că n-am înţeles demersul d-voastră sau nu apreciez timpul şi efortul. Numai că nu cred că un text trebuie analizat/ interpretat sau simtit atât de... intelectual.
"Este „boala” autorului – pe care am semnalat-o şi cu alte ocazii - de a prezenta, la nivel de text ca întreg, o interpretare precisă" - legat de această idee, din nou - am mai spus-o: eu nu mizez pe ambiguitatea excesivă. Ba mai mult, o consider o primă voce a poetizării, un instrument al poeziei supradimensionate. Dacă aş vrea să spun tot şi în acelaşi timp nimic, aş lăsa foaia goală, iar citititorul i-ar umple golurile după chipul şi asemănarea lui. De accea, prefer o ambiguitatea firească, necesară şi suficientă.
În rest, încet, încet, încep să cred că cititorul are întotdeauna dreptate.(în măsură în care este un cititor capabil). Aşadar, de acord, textul e slab. Sau bun de aruncat.
Multumindu-vă pentru atenţie, o seară bună!
Evident.
Sixtus -
Eu exprim punctul de vedere al unui cititor. Ma feresc sa zic al unui tip de cititor. Dar sa lasam la o parte diversele moduri de receptare.
Imi atrag insa atentia urmatoarele din raspunsul autorului: "eu nu mizez pe ambiguitatea excesivă. Ba mai mult, o consider o primă voce a poetizării, un instrument al poeziei supradimensionate. Dacă aş vrea să spun tot şi în acelaşi timp nimic, aş lăsa foaia goală, iar citititorul i-ar umple golurile după chipul şi asemănarea lui". Lasand si aici la o parte extremul "Dacă aş vrea să spun tot şi în acelaşi timp nimic, aş lăsa foaia goală, iar citititorul i-ar umple golurile după chipul şi asemănarea lui", ele imi ofera prilejul de a aduce in atentie "metafora trans-semnificativa" care ar putea prilejui, poate, o discutie interesanta. Denumirea a fost lansata de prietenul meu, matematicianul Catalin Ionita, intr-o lucrare inca nepublicata: "Marele Anonim si metafora trans-semnifiucativa" (drept care imi fac datoria de a solicia semnalarea sursei in masura in care si altii ar prelua acest termen).
Citez din lucrarea respectiva: "Denumirea mai larga ce introducem, metafora trans-semnificativa, cuprinde notional o nuanta a metaforei intre conceptele de metafora revelatorie si mit trans-semnificativ [...] Metafore trans-semnificative numim acele metafore care introduc, nu o semnificatie, ci un cadru in care se pot pune semnificatii. Metafora trans-semnificatva, ramane metafora, nu devine mit,dar se sprijina pe sarcina mitica a cuvantului"
Consider ca este treaba exclusiv a poetului nu de a "lăsa foaia goală, iar citititorul i-ar umple golurile după chipul şi asemănarea lui", ci de a se baza pe "sarcina mitica a cuvantului". Altfel se ajunge la ceva de genul poetico-aforistic in care, in final, la nivel de intreg, sensul devine extrem de clar univoc. Exeplu, edificator cred, sunt aforismele lui Niestzsche. Prin urmare nu neg dreptul de existenta in Cetate a "poeticului-aforistic" dar il disting de "poeticul" mai mult sau mai putin pur.
Multumesc autorului pentru prilejul oferit de a-mi exprima gandurile de mai sus.