Postmodernismul, confundat adesea cu experimentalismul, nu este decât o "întreprindere culturală", "cel mai supralicitat ca tentativă de definire, un spațiu nebulos, "ar putea să marcheze însă cadrul unei bătălii, pentru zămislirea a ceva nou."(Linda Hutcheon, „Poetica postmodernismului”)
Ce este postmodernismul? ...Curentul cel mai contestatar care sfârșește prin a îngloba tot ceea ce se contestă. ... În cultură, un amalgam, civilizația derulată și fragmentată și combinată la-ntâmplare.
Postmodernismul nu este sinonim cu contemporaneitatea, nu este un fenomen internațional, ci unul european și american. Nu poate fi considerat o nouă paradigmă, pentru că este contradictoriu și acționează din interiorul sistemului pe care-l subminează. El este prezent încă din modernism prin avangardă, începe cu ea. Sorin Alexandrescu vede anumite ieșiri parțiale din modernitatea liberal-estetică la acei avangardiști care sparg tiparul lovinescian (« Privind înapoi, modernitatea »). Prin avangardă începe postmodernismul, un curent cultural piramidal, care se întinde în România începând de azi până în modernismul anilor ’30. Această cartografiere estetică este susținută și de Marin Mincu : « atitudinea de frondă și polemismul bulversant al avangardiștilor s-au prelungit până-n actualitate » (în prefață la « Avangarda românească »)
Teoreticieni ai postmodernismului, Lefebre, Russel, Egbert, Matei Călinescu, îl percep ca pe o "dominantă culturală." "Trăsăturile acestui curent sunt rezultatul disoluției hegemoniei burgheze în perioada capitalismului târziu și al dezvoltării mass-media." Allen Thiner,de exemplu, în "Words in Reflection: Modern Language Theory and Postmodern Fiction", se apropie cel mai mult de definirea unei poetici, studiază unele teorii actuale împreună cu poetica literaturii contemporane, totuși acest studiu lucid și temeinic se limitează la teoria limbajului modern și la metaficțiunea autoreflexivă în plan lingvistic și propune un fel de model de influență al teoriei asupra ficțiunii.(appud Linda Hutcheon, «Poetica postmodernismului »)
Care este istoricul postmodernismului ? Punctele de plecare ar fi prin anii 60, când scrisul era perceput ca o experiență a limitelor(Kristeva), limite ale limbajului, ale subiectivității, sau ale identității, limite sexuale, limite ale sistematizării și ale uniformizării. A urmat transgresarea limitelor anterior acceptate ale fiecărei arte, ale genurilor pe care a înfăptuit-o "paradoxala creatură a epocii noastre". Iată câțiva primi reprezentanți: în poezie (Mazzaro, Altieri), în teatru (Schmid), în proză (Umberto Eco, John Fowles), în arte video și vizuale (Foster, Kraus, Burgin, D. Davis), în pictura și sculptura din pânzele tridimensionale ale lui Robert Rauschenberg și Tom Wesselman, în muzică (George Rochlberg).
Care este relația dintre modernism și postmodernism ? "Modernul este ineluctabil încastrat în postmodernism, dar relația este una complexă, de consecință, diferență și dependență"(Linda Hutcheon). Pentru Peter Blake postmodernismul rezultă din regândirea modernismului de către moderniștii înșiși confruntați cu eșecul atât în planul social, cât și în cel estetic al "Stilului Internațional". De asemenea, postmodernismul nu este o avangardă, "nu este atât de radical sau potrivnic". Avangarda este "conștient modernă și supusă schimbării socio-culturale".. (Linda Hutcheon).
Caracteristicile postmodernismului sunt "contradicțiile", academic-popular, sau elitist-accesibil, de exemplu. Ele nu sunt menținute pentru a fi soluționate, ci, mai degrabă, pentru a fi menținute într-o "tensiune istorică"; pluralizarea, fenomen distinct postmodern; amestecul, în special, cel mai cunoscut ingredient al culturii de azi, cuvânt cheie pentru conceptul pus în discuție; ironia, descentralizarea, parodierea, intertextualitatea, transformarea cititorului dintr-un consumator într-un colaborator.
Linda Hutcheon amintește de toate problemele obsesiv postmoderne: structurile centrate, retorica pluralizantă (multiplul, eterogenul, diferitul), etnicul de la " pasiv și și profan la "activ și sacru", etnocentrismul nostru "inconștient și profund înrădăcinat". În poetica postmodernismului mai include: subiectivitatea, cunoașterea istorică, narativitatea, referența, textualitatea, contextul discursiv.
Definește literatura postmodernă prin relația foarte intimă dintre scriitor-personaj-cititor, ca "ficțiune interactivă, sau computerizată". "Aici produsul e totul; nu există un produs, sau un text fix, există numai activitatea cititorului ca producător și receptor."
Publicul postmodernist nu este deloc bine definit, "în afară de cei care sunt predispuși la îndoială și căutare."

În ceea ce privește relația dintre postmodernism și experimentalism, Linda Hutcheon confundă termenii, ca și alți teoreticieni. Iată-l, de pildă pe Umberto Eco: "Din păcate, postmodern este un termen „bon à tout faire”. Am impresia că este aplicat astăzi oricărui lucru care se întâmplă să placă celui care-l folosește. Mai mult, pare să se contureze o tentativă de a-l face din ce în ce mai retroactiv: la început era aplicat unor scriitori sau artiști activi în ultimii douăzeci de ani, apoi, gradat, a ajuns la începutul secolului, ca după aceea să coboare și mai mult în timp. Și această mișcare în sens invers continuă; în curând categoria postmodernului îl va include și pe Homer." Este vorba, într-adevăr, despre experimentalism aici care a început o dată cu primele manifestări culturale, în speță cu cele mai îndrăznețe dintre acestea.
Pare mai degrabă o atitudine , decât un curent literar, de-a lungul istoriei literare universale.

Experimentalismul este un concept al criticii italiene, relativ nou, desemnând neoavangarda (partea experimentatoare a scriitorilor postmoderni), integrată în formula generoasă a postmodernismului, « stilul culturii actuale » (Angelo Guglielmi). Marin Mincu îl confundă cu postmodernismul, după teoriile lui A. Guglielmi, pentru Mircea Cărtărescu este « o atitudine » . Umberto Eco găsește trăsăturile diferențiatoare ale avangardei și experimentalismului pe care-l confundă cu postmodernismul « tendința exclusiv –distructivă, demolatoare a avangardei în opoziție cu caracterul constructiv, integrator al experimentalismului « .
Orice curent are și o tentă integratoare, preia de la precedentul conștient sau nu niște trăsături. Postmodernismul, cu « atitudinea », sau « stilul », mai bine zis cu dominanta sa experimentală, se comportă ciudat, atins probabil de boala secolului, de un sfârșit apocaliptic ascuns în memoria colectivă. Experimentalismul din postmodernism folosește toate ingredientele culturale ale tuturor timpurilor într-un mod surprinzător. Experimentalismul este dominanta oricărei epoci, exacerbate în postmodernism căruia îi dă aspect integrator, de sumă culturală.
Pentru Gheorghe Crăciun, « A experimenta înseamnă a-ți propune de bună voie, fără miza vreunei cariere literare, rătăcirea în zone necartografiate încă, periculos de libere, periculos de scăpate de sub control, periculos de informale » (« Experimentul literar românesc postbelic »)

« Orice scriitor adevărat e un scriitor experimental, acționând în răspăr cu canoanele contextului cultural care-l conține »(Gheorghe Crăciun, op cit) și « A experimenta în literatura română ,după opinia mea, înseamnă a scrie cu un număr de constrângeri cunoscute, autoimpuse, sau impuse. Scriitorul demn de acest nume are nevoie de constrângeri pentru ca spiritul lui să țâșnească prin scris, spre libertate. »(Mircea Nedelciu) sunt două definiții legate de conceptul pus în discuție din două perspective diferite : din exterior, ca o forță, o tendință și, respectiv, din interior, văzut ca un curent informal care se modelează după receptacolul unei subiectivități.

Experimentalismul rămâne , încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins, pe care teoreticienii trebuie să-l clarifice, să-l delimiteze.