mereu mi-a fost teamă de femeia aceea
nu avea chip
tăcerile tale de ferigă-mi vorbeau despre ea
despre lianele cu care respirația ei suspendaseră
un sat printre cutele frunții
răspunsul ca un veșnic ecou al unei alte întrebări
dintr-o lume mută-n afară-mi spunea că
ea locuia în tine

nu mai știam de care parte să apuc adevărul
cuvintele nu-l cuprind întotdeauna
nici necuvintele
poate doar candela stinsă a ochiului
lumina aceea rece așteptându-și
întâlnirea cu răsăritul

stăteam înșirați pietre
cu oase de iglu
legănându-ne bolnavi
eu spre tine
tu, spre nisipuri