singurătatea e ca o dimineață de duminică superbă
cu străzi leșinate, aproape moarte,
curți pustii și obloane trase
încât zgomotul pașilor
se sperie de claritatea ecoului
ascunzându-se ca o brândușă toamna.

singurătatea e ca o casă nedemolată
ștergându-și melancolia din colțul ochilor.
o vezi cum își poartă cu demnitate giurgiuvelele
sub straturi de vopsea și mizerie,
cu umerii căzuți peste poarta lăsată
de greutatea ruginii ce curge din burlane.

singurătatea e ca un lan de narcise, noaptea,
când lumina ce izvorăște din petalele
strânse unele-n altele
uită că e lumina
și așteaptă ca ofranda pe altar,
scânteia.

nu pot să sufăr să depind de cineva…spuse…ea,
singurătatea
și poate tocmai de aceea nu mă prea place lumea…