plouă
troleibuzul se apropie clătinându-şi antenele
antenele scânteiază din mers
scânteile arată ca nişte focuri de artificii
îmi aduc linişte
multă linişte
scânteile aprind nişte crengi de copac
crengile mă fac să mă gândesc la un rug nocturn
rugul îmi aduce linişte
troleibuzul se clatină şi eu mă clatin odată cu el
în urmă focul se stinge dar scânteile îşi continuă
existenţa undeva deasupra
plouă şi scînteiază deasupra
troleibuzul se opreşte şi astfel opreşte timpul
timpul oprit îmi aduce din nou linişte

alerg sub ploaie pe gheaţa întinsă şi străpunsă de bălţi
ca pe o oglindă lustruită cu ulei
alerg şi fiecare pas îmi aduce iluzia că zbor în cosmos
şi miile de sclipiri ale gheţii par mii de planete
pe care le ocolesc
şi odată cu gândul acesta cad
după care mă doare genunchiul stâng
dar e o durere plăcută o durere necesară
urc treptele scării fără garbă
şchiopătez şi mă gândesc la bătrâni
iar bătrâneţea mă duce cu gândul la oamenii
care de prea multă linişte se duc la cimitir
ca să meargă peste morminte
acolo unde este multă linişte
mai multă decât îmi poate aduce ploaia