3.

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta...” citea cu voce răguşită Iancu Lupu dintr-o „Psaltire” cu rame aurite.

„Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înlăuntrul meu! Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada. Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura...”

Slaba lumină a lampei de gaz se revărsa zgârcit peste paginile cărţii, dar acest fapt părea că nu prea îl tulbură pe Iancu care îşi făcuse obicei din a citi în fiecare seară din cartea cu rame aurite şi întotdeauna acelaşi psalm, în care regele David se căieşte de marele său păcat săvârşit, trimiţându-l la moarte pe generalul Urie, după ce s-a culcat cu nevasta acestuia Bet Şeba.
Putea nici să nu citească deoarece ştia psalmul pe din afară, însă pentru el deschiderea „Psaltirii” şi citirea psalmului era ca un ritual care trebuia îndeplinit seară de seară.

„Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfînt...” continua să citească Iancu, doar cu gura, căci mintea sa întotdeauna hoinărea liberă în acest timp. Pe el, spre deosebire de regele David, nu-l mustra conştiinţa niciodată şi asta nu pentru că ar fi avut o conştiinţă curată, ci din cauză că nu o avea deloc, o pierduse demult.

„Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvointă! Atunci voi învăţa căile Tale, pe cei ce le calcă şi păcătoşii se vor întoarce la Tine. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbaveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta...” şopteau buzele lui Iancu, iar mintea... mintea sa demonică se pregătea pentru întâlnirea cu Haralambie.

În afară de psalmul cincizeci şi unu, Iancu citea cu o deosibită plăcere şi „Apocalipsa” sfântului Ioan şi anume acel pasaj în care apostolul vorbeşte despre cei patru caii „calul alb, calul roş, calul negru şi calul gălbui” pe care i-a văzut în vizunea ce a avut-o aflându-se pe Insula Patmos.
– Doamne de aş avea asemenea cai!... şoptea de fiecare dată cu invidie Iancu, sperând că odată şi odată tot o să aibă asemenea armăsari şi cine ar putea spune ce cai îi va aduce în această noapte Haralambie?

„Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mîhnită. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, şi zideşte zidurile Ierusalimului! Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei” termină Iancu de citit psalmul, punând cu grijă „Psaltirea” în scrinul din lemn de tisa.

Era pregătit pentru întâlnirea cu Haralambie căruia îi datora bani pe trei cai cumpăraţi încă de Duminica Înălţării.
Aşa se înţeleseseră atunci că-i va da banii în noaptea dinaintea Sfântului Dumitru, adică în noaptea asta, când Haralambie urma să-i mai aducă doi armăsari de rasă.
– Cinci cai – o avere! Şopti Iancu zâmbind viclean. Îl cunoştea bine pe Haralambie şi ştia că acestuia nu-i place multă târguială – ori plăteşti preţul, ori vezi-ţi de drum!
Cine se târguia o singură dată cu Haralambie nu mai pupa cai de la el. Iar asemenea cai la cine mai găseşti? Poate la Ion Kocerha... dar cu acest huţul sălbatic Iancu nu vroia să aibă de a face, de când îi puse cuţitul în beregată nici nu vroia să audă de el. E drept că Iancu încercase să-l înşele, dar pentru atât nu se omoară un om.
– Cu îsta nici dracu’ nu cred că vrea să se încurce, scuipă nervos Iancu. Dar de ce să-şi facă sânge rău din cauza unui hoţ de cai, cu care el nu mai are nici o treabă.

Pentru întâlnirea cu Haralambie Iancu Lupu se pregăti îndelung. Aranjă în aşa fel lucrurile încât să nu fie nimeni acasă în acea noapte. Pe Radu Geambaşul împreună cu Lungu îi trimisese la Hust dincolo de Tisa, să ducă un cal prietenului său Cilohedi, căruia de câţiva ani îi tot promitea un cal bun pentru şaretă, iar pe Mutu îl trimise să ducă droburi de sare pentru turma sa de la Sărata, unde trebuia să rămână până a doua zi să-i ajutepe fraţii Buraniuk la mutatul stânii. Oprise lângă el doar pe Roşcat, în acesta avea mai multă încredere decât în ceilalţi.
Nevastă-sa Ruxandra, împreună cu Ionuţ şi Melinda plecară încă de dimineaţă la Coştiui la socrul său Dumitru Rusnak, care era doar cu trei ani mai învărstă decât ginerele său. Venise singur cu căruţa după ei, ca să fie împreună de ziua sa.
– Deci totul e în regulă! şopti Iancu în momentul în care se auzi o bătaie în uşă.