Euridice

imaginea utilizatorului Sixtus

Se schimbă vremea - osia-n Centaur
rotește lin, egal și monoton
iubita mea cu părul nins cu aur
să îmbrăcăm veșminte de molton

Ești pregătită? Hai să trecem pragul…
auzi deasupra iarba foșnind blând ?
să închinăm acum supuși catargul…
pornesc cu părul tău în față luminând

Comentarii

Euridice - o driadă de o altă factură iluminând altfel, departe de barocul lui Nicolas Poussin...și de alte reprezentări. un typo "să îmbrăcam"...

Sigur, cu poezia despre iubire nu se poate da greș. Însă rima i-ar putea fi un neajuns prin forțarea la o anumită formulă rigidă, având în vedere caracterul ei rebel. Am citit de mai multe ori poezia și nu mi-a displăcut însă de fiecare dată mi s-a părut neterminată. Ne mai citim... /O\

"cu parul nins cu aur" - formulare nu foarte fericita "sa inchinam... catargul" - o expresie cel putin ciudata. de obicei se inchina steagul. daca inchini... catargul ma tem ca rastorni corabia. o fi si asta o idee... romantica.

Cineva, nu spun cine, persoană importantă, văd că-mi dă lecții „newtonian-carteziene” – fizicalist-mecaniciste (pe cele „platonic-carteziene” le-a sărit), uitȃnd că atȃt Newton cȃt și Descartes au plecat de la alte premise cam „mistice” de care sfȃnta noastră „rațiune” modernistă cȃnd aude este cuprinsă de o greață incomensurabilă. Și, ca să dau dovadă de bunăvoință, am să ”esplic”. Am refuzat categoric să „cobor în bernă steagul”. Dar am „închinat” – „catargul” și nu l-am „înclinat” sau, doamne ferește, l-am „rupt” și l-am „aruncat” ca să păstrez un echilibru, chiar și precar în dezorientarea mea de-a dreptul „dezorientată”, pentru că pe apa aia pe care mă pregăteam să plutesc nu adia nici măcar o boare. Și catargul putea bine mersi să rămȃnă la locul lui fără să mă împiedice să-l închin simbolic. Ȋn schimb aveam o călăuză care, dincolo de orbirea mea, mă conducea fără greș și fără necesitatea unui catarg fizic cu pȃnzele asociate pe Styx dincolo de Infernul în care singur intrasem. Și uite-așa devine un prăpădit ca mine „poet” închinȃnd niște biete stanțe cuiva și nu „înclinȃnd”. Iar faptul că am îndemnat să-l „închinăm” amȃndoi (eu și călăuza) catargul în chip de ofrandă….dar povestea e mult prea lungă pentru o biată poezioară. De data asta mă înclin, în nemernicia mea, cu toată umilința necesară în fața distinsei persoane importante de care am amintit la început. Și care chiar că le știe pe toate. Mulțumesc Arancăi și Orianei că defularea mea după discuția aia viral-terifiantă pe care am avut-o (chiar și virtual) cu Baudrillard, nu le-au lăsat indiferente.

corectie. "nu le-au lăsat indiferente" se va citi "nu le-a lăsat indiferente".

draga Sixtus, parerea mea. umila. este ca era mai simplu sa spui "da doml'e, am facut o mica gafa" si cu asta basta. nu era nici o tragedie. toti le mai facem. ma indoiesc ca toata invirteala asta pe dupa sura cum ca inchinarea nu e inclinare (evident aici ai sa ma iei probabil cu faptul ca inchinarea ta de aici nu e religioasa ci e... carteziana), deci ma indoiesc ca aceasta pledoarie convinge pe cineva. si inca ceva, ultima data cind am citit pe undeva steagul in berna e semn de doliu si nu de capitulare. dar din nou, inchinarea nu e neaparat capitulare. poate fi si respect. la urma urmei nu e vorba decit de 45 de grade din cele 90 ale exigentei carteziene.

Da, domnule. Am făcut o gafă. Cȃnd am încercat să intru într-un dialog, ce s-a dovedit absurd, cu dumneata. Ȋmi cer scuze. Un om avea o oaie. Oaia dispare. Trece un deal, trece o vale. Si îl găsește pe unul care cosea fȃnul. Ȋi povestește cum oaia a dispărut . Și îl întreabă: „n-ai văzut oaia mea?” Cel care cosea fȃn, după ce se gȃndește profund, răspunde:” eu cosesc de aici pȃnă aici!” Văzȃnd că n-are cu cine vorbi, omul cu oaia placă mai departe. Mai trece un deal, o vale și găsește oaia care fătase un miel. Ia oaia, mielul și, la întoarcere, dă peste cositorul (de fȃn). Ȋi povestește cu a dispărut oaia, cum a plecat de acasă,cum s-a întȃlnit cu el, cum l-a întrebat și ce i-a răspuns, cum a plecat mai departe, cum a găsit oaia cu mielul, cum s-a întors și a dat iar peste el și cum, de fericire că a găsit oaia (și mielul), dorește să-i facă cadou mielul. Cel care cosea (evident, fȃn) îl ascultă, se gȃndește bine și-i răspunde: „eu cosesc de aici pȃnă aici!” Ȋntre timp apăruse un tip călare care a ascultat toată tȃrȃșenia cu atenție. După răspunsul cosașului și după ce s-a uitat cu atenție la fiecare dintre cei care „dialogau” se adresează celui cu oaia (ș mielul): uite ce este, dacă calul e al dumitale, atunci ia-l! Prin urmare, dacă e al dumitale calul, atunci poți să-l iei liniștit. Eu n-am nimic împotriă. Dimpotrivă. The End.

Domnu' Sixtus imi pare rau. Ce sa spun... Incearca si dumneata altceva. De exemplu un dialog care sa nu fie absurd. Ca si eu m-am saturat de astea absurde. Le-au mai incercat si altii cu mine si tot cu oistea in gard au dat. Deh... vina calului.

Corectie: Povestea e o poveste sufi. Nu vreau sa fiu acuzat de plagiat.