Cineva, nu spun cine, persoană importantă, văd că-mi dă lecții „newtonian-carteziene” – fizicalist-mecaniciste (pe cele „platonic-carteziene” le-a sărit), uitȃnd că atȃt Newton cȃt și Descartes au plecat de la alte premise cam „mistice” de care sfȃnta noastră „rațiune” modernistă cȃnd aude este cuprinsă de o greață incomensurabilă. Și, ca să dau dovadă de bunăvoință, am să ”esplic”. Am refuzat categoric să „cobor în bernă steagul”. Dar am „închinat” – „catargul” și nu l-am „înclinat” sau, doamne ferește, l-am „rupt” și l-am „aruncat” ca să păstrez un echilibru, chiar și precar în dezorientarea mea de-a dreptul „dezorientată”, pentru că pe apa aia pe care mă pregăteam să plutesc nu adia nici măcar o boare. Și catargul putea bine mersi să rămȃnă la locul lui fără să mă împiedice să-l închin simbolic. Ȋn schimb aveam o călăuză care, dincolo de orbirea mea, mă conducea fără greș și fără necesitatea unui catarg fizic cu pȃnzele asociate pe Styx dincolo de Infernul în care singur intrasem. Și uite-așa devine un prăpădit ca mine „poet” închinȃnd niște biete stanțe cuiva și nu „înclinȃnd”. Iar faptul că am îndemnat să-l „închinăm” amȃndoi (eu și călăuza) catargul în chip de ofrandă….dar povestea e mult prea lungă pentru o biată poezioară. De data asta mă înclin, în nemernicia mea, cu toată umilința necesară în fața distinsei persoane importante de care am amintit la început. Și care chiar că le știe pe toate. Mulțumesc Arancăi și Orianei că defularea mea după discuția aia viral-terifiantă pe care am avut-o (chiar și virtual) cu Baudrillard, nu le-au lăsat indiferente.