ce fraged adevăr strivești sub sân,
ca firul de iarbă sub piatră?
și ce lumini? ce demon alb, flămând,
din laț scăpat în sânge-ți latră ?
urechea îmi așez și eu la rând
s-aud zvâcnind, sub noi, trecând
carul de foc al iubirii
și în urmă trădarea
nu știi? când dormi, pe gât îți intră, ca un șarpe, rupt,
înduioșarea.
în timp, prin oraș, moartea s-a lepădat de veșminte
și dirijează, prin intersecții, circulația
de sentimente

e o peșteră sânul tău. cineva, sau ceva, înlăuntru, țipă
brațul meu ca un bici a pocnit
despicat în aripă
să-i acopere gura.
o, zei, sunt nebun, îi aud scâncetul oaselor, a lor clipocire
o sorb
nebun, în piele îmi scobesc, înfrigurat, vorbirea-i în somn,
râsul acela, înjurătura.
pe stradă, acum, moartea s-a așezat pe bordură
și așteaptă cuminte,
scobindu-și un dinte

vino, ca o candelă noaptea, pe ape
cu fire de iarbă gleznele, mâna să-mi legi deîndată
vino, îi strig în ureche,
scoală-te și pentru mine o dată
țipă, iubito, cât vrei: tu ești cel în care mă caut
tu ești acela care odată m-a încăput!
în hol s-au întins ape, pe ape, se leagănă moartea
într-o farfurioară de sticlă. peste masă a întins mâna, o carte a desfăcut
lumina din ea a izbit-o în față. ai văzut?
acum, iată!, goală, citește.
peste sân scuipă semințe
și, plictisită, pe fereastră privește