pe Dogaru, vecinul de la cinci îl văd numai vara. la început am fost intrigat ba chiar mă încerca o anumită stare de îngrijorare dar în timp am învățat că de fapt există doi dogari. unul de iarnă nevăzut și unul care apare invariabil în anotimpul călduros într-o discretă libertate de expresie - șlapi negri din cauciuc maieu alb made în China și bermude imprimate cu flori de ochiul boului.
dogarul de vară are chelie burta cît o bute și picioarele lungi cam de trei șchioape. se uită la tine de parcă ar vrea să te fure din priviri, să îți ia pînă și coastele ca să le pună doage pîntecului său. dacă omul ăsta ar fi mai înalt ar lua tot cerul așa pe apucate și l-ar îndesa în cele două sacoșe din rafie nelipsite din mîinile lui. de fapt întîi vezi sacoșele și apoi în urma lor la un pas pe Dogaru. tablou cu sacoșe de rafie și dogaru. pentru revigorarea paletei cromatice unii cu o imaginație rudimentară ar pune aici o tușă de verde închipuind frunze de țelină leuștean sau pătrunjel ieșind prin găurile de pînză cerată. eu știu însă că în sacoșe e doar viața lui Dogaru și din cînd în cînd îi mai dă un lăstar zbătîndu-se spre lumină ca o mușcată în fereastră, primăvara.
cel mai adesea ne întîlnim în casa scărilor. mă salută politicos –salut bă! îi răspund în limbaj obraznic de cartier, cu stimă domnule Dogaru și îl invit în lift. lasă bă urc pe jos. se lovește cu genunchii de buza treptelor. transpiră abundent. mă întreb cît plătește lunar la ApaNova. omule îmi spun fă ceva pune-ți apometre, schimbă garniturile!
întotdeauna mi-a plăcut cum mă salută Dogaru. chiar și atunci cînd pentru o scurtă perioadă de timp am fost președintele asociației de locatari nu m-a dezamăgit. nu se lăsa intimidat de funcție și mă saluta la fel de cordial – salut bă! și pe bună dreptate. domnilor le-am spus pentru o sarcină ca asta trebuie un om întreprinzător dinamic realist. eu sînt cam zălud am fire de poet. dacă mîine-poimîine mă duc la circa financiară a sectorului și prezint asociația ca pe un rondel de toamnă. e? lasă vecine, am zis președinte, președinte rămîi a hotărît doamna Ecaterina. poate îi stimulezi pe restanțierii la întreținere cu o epigramă ceva.
și totuși Dogaru a avut o scăpare. una singura. într-o zi a sunat la ușă. să trăiți domnule președinte! bună ziua domnule Dogaru. poftiți? să trăiți domnule președinte! acest salut insultător m-a întristat pe loc. știți, aș vrea să mă scoateți și pe mine de la întreținere pe trei luni, plec la munte. uite cererea. cum, așa în bermude și în maieu am vrut sa zic dar eram prea trist sfîșietor de trist. am semnat. drum bun domnule Dogaru. hai salut bă! m-am luminat la față. ei da!
ziua de ieri însă a fost una cu adevărat tristă. știi, a murit vecinul de la cinci. care vecin femeie? Dogaru! poate te duci și tu cu lumînare. m-a încercat așa o greutate dar parcă și o ușurare meschină – o să îl văd pe Dogaru de iarnă. am cumpărat o lumînare frumoasă, translucidă, mare dar nu mai mare decît Dogaru. oamenii sînt sensibili la amănunte și nu e bine să îi stîrnești. am luat și nște flori. nu vreți ochiul boului? e proaspete. nu, dă-mi garoafe. și m-am dus.
dogarul de iarnă era întins pe masa din sufragerie și dacă ar fi putut să mai vadă ar fi văzut exact trei becuri aprinse în lustra din tavan. purta un costum elegant și asta nu mi-a plăcut. parcă îi lungea trupul. nu transpira și asta iar nu mi-a plăcut. ghetele moderne din picioare nu i se potriveau deloc. iar căciula de pe cap cu eticheta „zara” încă la vedere m-a revoltat de-a binelea. la ce îi trebuie unui mort căciulă? pe scurt, ăsta nu era Dogaru. sau era? pentru o clipă mi s-a părut că îi văd așa o adiere blîndă de vară pe buze – salut bă! era gata-gata să răspund – să trăiți! oricum, mi-am zis, insul e acum scos de la întreținere oricine ar fi.
Dumnezu să îl ierte am spus către un stîlp cioplit în negru – nevastă-sa. mi-am amintit că Dogaru fusese un soț și un tată bun. vara, în fiecare sîmbătă spre seară îi scotea pe ai lui în oraș la o cină romantică. îi priveam cu invidie de pe balcon cum așezați direct pe trotuar mănîncă semințe de dovleac. ăi batrîni. copiii, mai emancipați, ronțăiau alune stafide curmale.
la plecare m-am închinat la o icoană pe carton a Maicii Domnului. undeva în colțul din dreapta jos cineva scrisese cu un creion chimic - smerenia e scara către Dumnezeu. noaptea am visat că Dogaru urcă treptele cu două sacoșe din rafie pline ochi cu smerenie iar îngerul meu păzitor se ținea strîns de clavicula mea. ce ai îl întrebam de ce tremuri așa? am rău de înălțime Simioane.
Comentarii
sacose albe cu dungi albastre si rosii
Sancho Panza -
as lasa o penita mare cat Dogaru, dar nu mai mare, pentru fraza asta:
"noaptea am visat că Dogaru urcă treptele cu două sacoșe din rafie pline ochi cu smerenie."
multe pot sa incapa in doua sacose de rafie, mi-am zis. printre altele, o viata de om...
reuşit final
alma -
Cred că e după realitate scrisă. Aş înlocui în final "noaptea am visat că" cu ceva de genul: "când am ieşit din casă".
Simion cel înţelept.
batori -
Dogaru sau viaţa unui om redată în stil absolut unic de colegul nostru de site, Turbure Vlad şi nu Vlad Turbure (a se vedea modestia autorului), aşa mi-aş începe incursiunea în universul scriitorului “pseudonimizat” aalizeei chiar dacă acceptă asta sau nu.
Textul de faţă ne prezintă “feţele” unui om pe nume Dogaru. Descriptibilul ni se arată destul de concentrat pe acţiune, încă de la începtul prozei.
“șlapi negri din cauciuc maieu alb made în China și bermude imprimate cu flori de ochiul boului.”
Tenta sau paleta de culori nu lipseşte la autor, ba mai mult, ea trimite cititorul spre vizual.
Asemuirea numelui “Dogaru” cu „doagele” se pliază aproape neobservate „pe pântecul” acestuia.
“se uită la tine de parcă ar vrea să te fure din priviri, să îți ia pînă și coastele ca să le pună doage pîntecului său”
Povestea în sine este una tristă. O înmormântare. Un vecin care, deşi necioplit, este totuşi un vecin. Are viaţa lui: „sacoşe de rafie” şi cu puţină imaginaţie de la cititor, sugerată de însuşi autorul, „țelină leuștean sau pătrunjel”- „eu știu însă că în sacoșe e doar viața lui Dogaru”.
„salut bă!”apelativul are în vedere desprinderea de brizbrizuri. Îl găsim pe Dogaru “nefardat” şi lucrul acesta conferă chichirezul existenţei lui.
Costumul negru, elegant nu i se potriveşte – “purta un costum elegant și asta nu mi-a plăcut”, mai zice autorul, făcând tragicul mai plăcut. Şi iată, în acest fel, cel care lecturează se pomeneşte cu “o lumânare frumoasă, translucidă, mare” în mână, şi el, la căpătâiul sărmanului Dogaru. Participăm efectiv.
Urmează reverberarea. Clipele trăite şi reverberate – “Dumnezu să îl ierte am spus către un stîlp cioplit în negru – nevastă-sa”; „fusese un soț și un tată bun.”
Finalul vine în ton cu întreg cuprinsul povestirii dogarului de la cinci. Se face treaptă în vis, urcăm odată cu el , ţinând şi noi sacoşele acestuia, ne smerim, în timp ce îngerul păzitor ne arată drumul, presându-ne clavicula, apoi ca o sfidare apare „tremurul” care pune stăpânire pe cititor şi ne găsim vorbind cu Simion. - “de ce tremuri așa? am rău de înălțime Simioane.” Cine nu are rău de înălţime, acela nu a dus cu el, în viaţa lui, niciodată, sacoşa din rafie a lui Dogaru. Salut, bă, Dogare!
O poveste lecţie, emoţionantă, scrisă în stilul autorului Turbure Vlad. Felicitări.
să fie primit
aalizeei -
Adriana,
e bine așa ca să nu îl supărăm pe Dogaru.
Alina,
realitate? oarecum. altfel imaginația febrilă a autorului. încă nu l-am văzut pe dogaru de iarnă. îl aștept să apară la primăvară, nu vreau sa mă simt vinovat pentru înscenarea din final.
și de ce să ies din casă cînd abia am intrat, vrei să zică lumea că umblă și Popescu de la patru noaptea pe scări ca zăbăucul?
Silvia,
dacă mie îmi lipsește o doagă tu duci lipsă de două. adică îți pui tu mintea cu Dogaru ăsta și îl întorci pe toate fețele? te va saluta fără pic de recunoștință –salut bă! autorul însă apreciază demersul tău.